O reeditare necesară: ”Grădina liniștii”, de Aurel George Stino

Profesorul de limba franceză Aurel George Stino a fost unul dintre vîrfurile intelighenției fălticenene din veacul trecut, critic literar cu vastă colaborare națională, epistolier talentat, traducător de mare finețe, care din păcate și-a petrecut partea finală a vieții într-o epocă neprielnică: cea mai dură parte a regimului comunist. Grigore Ilisei, fostul lui elev la Liceul „Nicu Gane”, a reeditat recent la editura PIM din Iași cartea de memorialistică și corespondență ”Grădina liniștii”, apărută inițial în 1974 la Editura Junimea, dînd generațiilor de după anii 2000 prilejul de a cunoaște un înaintaș care a marcat destinul multor tineri discipoli.

Așa cum citim din prefață, cărturarul A. G. Stino a plecat „mâhnit din lumea aceasta că n-a izbutit să lase urmașilor între coperte de carte zestrea sa bogată, pentru care lucrase mistuitor, ca să fie accesibilă viitorimii”. (p. 7) Iată de ce fostul său elev de la emblematicul liceu a asumat misiunea dificilă de a aduna scrierile magistrului, cercetînd cu răbdare bogata arhivă din casa de pe strada Dragoslav, pusă la dispoziție de credincioasa tovarășă de drum, doamna profesoară Virginia Stino. Un travaliu luminat de amintirea acestui „meșter al verbului”, reluat în 2022 prin completarea ediției cu două texte inedite, redactate în 1944, puse la dispoziție de doamna farmacist Maria Olar, președinta Fundației culturale „Leca Morariu”. Apărut într-o excelentă condiție grafică, volumul de 182 de pagini este îmbogățit vizual cu fotografii din ediția princeps (imagini de familie și manuscrise cu grafia elegantă a autorului), la care au fost acum adăugate rafinatele desene semnate de Dan Hatmanu. Un dar minunat oferit cititorilor la început de anotimp!

Cum îi putem percepe și înțelege mai bine pe Aurel George și Virginia Stino decît parcurgînd emoționantele pagini de evocări ale maestrului Ilisei, care deschid și închid corpul cărții? Și, pentru că prima păstrătoare a patrimoniului cultural al familiei a fost Doamna Virginia (știm cu toții, în spatele unui bărbat de succes se află întotdeauna o femeie!) încep cu ea, care a rămas după moartea soțului „ca un soldat la datorie”. Născută la Tîrgu-Frumos într-o familie de armeni cultivați, Virginia a studiat la universitatea ieșeană, devenind profesor de fizică și chimie la Liceul de Fete din Fălticeni, dascăl apreciat, director respectat de toată comunitatea, din 1939 pînă la reforma învățămîntului impusă de regimul comunist în 1948. Demn de reținut este faptul că această femeie inteligentă nu s-a simțit umbrită de personalitatea soțului, dimpotrivă: i-a fost un minunat companion de viață, „creatoare de climat domestic stimulativ”. ( p. 173) Portretul acesteia, așa cum îl schițează Grigore Ilisei, care o reîntîlnește și în anii senectuții singuratice la Iași, într-un apartament din Copou, nu face decît să-mi sporească respectul pentru o Doamnă care s-a stins cu puțin înainte de a împlini venerabila vîrstă de 105 ani, și care, iată: „A dus povara vârstei cu demnitatea dintotdeauna, cu mintea limpede, dar cu mai puțină lumină în ochi, spre marea ei dezamăgire, pentru că nu mai putea citi ca pe vremuri. Asculta în schimb radioul și se împărtășea de tot ce era nou și frumos pe lume”. (p. 174)

Domnul Stino”, textul liminar, este un portret realizat în tușe fine, completat de desenul sugestiv al lui Dan Hatmanu de la pagina 10: „Părea un rătăcit cu sufletul pâclișit. Era, cred, la vremea aceea, unul din puținii intelectuali de marcă rămași în târgul unde cândva subțirimile cărturărești, fără a fi câtă frunză și iarbă, existau mai îndestulător decât în alte așezări de dimensiuni similare sau chiar mai mari. Deși era acasă la dânsul în Fălticeni (din locul acesta, se încăpăținase cu un fel de îndărătnicie să nu plece, iar când fusese silit să o facă, revenise ca într-un Eden), Aurel George Stino lăsa impresia că-și pierduse rădăcinile și umbla ca un străin în țara lui”. (p. 11) Fără a fi encomiastic, acest portret evocă imaginea eruditului literat la vîrsta de mijloc, după ce „lumea se întorsese pe dos în răsăritul Europei”, în noua realitate „străină bunei cuviințe” cînd acesta se simte tot mai hăituit, izolat, supravegheat. Îi lipsesc prietenii de altădată, plecați din Fălticeni sau morți, îi lipsește bogata corespondență, mai ales cu străinătatea, interzisă de regimul comunist: „O vreme epistolele au continuat să sosească cu aceeași cadență. Veneau dar nu primeau răspuns. Până într-o zi. Corespondenții, prieteni de aiurea, își închipuiseră pesemne să adresantul nu mai era în viață. Frica îi paralizase parcă gândul și mâna ce trebuia să scrie. O primejdie plutea apăsător deasupră-i”. (p. 12) Nevoia de comunicare a excelentului profesor este acută. Elevii din anii terminai de liceu devin noii săi prieteni, „ucenicii ascultători”. Fie că învață sau nu la franceză, se îmbogățesc – așa cum spune Grigore Ilisei – „cu atâtea lucruri de preț, poate mai importante pentru atunci. Eram în stare să gustăm din licorile spiritului. Nu rătăceam în pustie. Căpătasem rădăcini, și încă puternice”. Asta pentru că profesorul îi ajuta pe adolescenții din anii 1960 să descopere o lume de vis, și citim la aceeași pagină 12: „Cutreieram cu el veacuri și întinderi fabuloase, aflam despre oameni de demult, despre figuri emblematice, ni se revelau obârșii, un trecut în stare să ne dea legitimitatea existenței prezente. Nu mai eram ai nimănui. Aparțineam și noi și locurile acestea unei istorii și nu una oarecare.”Așadar, un pedagog cu o viziune holistică asupra relației cu discipolul, care pune o amprentă de neșters pe identitățile în formare.

Cartea pe care Aurel George Stino n-a mai avut răgazul s-o vadă publicată este structurată de fostul său elev conform planului auctorial: amintiri despre personalități culturale; corespondența cu iluștri intelectuali români și europeni. Titlul sadovenian este inspirat chiar de „oaza grădinărească” în care a viețuit Magistrul, miticul topos al unui ”hortus” edenic.

Cititorul anului de grație 2022 va descoperi o suită de amintiri și portrete pline de culoare și autenticitate. Aurel George Stino evocă figuri de cărturari români care fie și-au avut originea, fie au avut contacte cu Fălticenii. Primul este Eugen Lovinescu, descris într-un text fragmentar, de factură memorialistică, întrucît autorul l-a cunoscut personal pe criticul literar, adolescent fiind, la începutul Primului Război Mondial, în cursul unei mese la care fuseseră invitați și ofițeri ruși: „Am stat atunci pentru prima dată în preajma scriitorului venit să cerceteze biblioteca părintelui meu. Era aparent copleșit, înfrânt, aproape crispat. Curând însă începu o discuție vioaie între toți, în franțuzește – și printr-o ciudată coincidență, unul dintre ofițeri, căpitan cu medalii și cruci de război, era profesor de latină undeva la un liceu din mijlocul Rusiei. Am auzit pe urmă versuri din Horațiu și Virgil de la cei doi profesori de latină aflați din întâmplare în casa unui alt dascăl, doi oameni atât de deosebiți, profesorul rus, luptător de doi ani, și Lovinescu, atât de străin altor preocupări decât cele literare, în ciuda fermei sale atitudini pentru cauza Aliaților”. (p. 21)

Lui Anton Holban, „Turel” cum era botezat în familie, coleg de generație (cu doi ani mai mic) și prieten apropiat, Stino îi face un portret în cunoștință de cauză, reliefînd în aceeași manieră personalitatea plină de contradicții a scriitorului de mai târziu: „Răsfățatul mătușilor și al unchilor săi, mai târziu al verișoarelor sale, sensibil delicatei ambianțe, totdeauna va considera casa cu brazi de pe strada Sucevei, ritualul ei, peisajul fălticenean, ca o muzică depărtată, iar bunica Profira, pe care o revăd în balcon sau sub umbrarele brazilor, îi va inspira paginile de capodoperă ale prozei sale”. (p. 41) Sînt evocate discuțiile literare de mai tîrziu ale celor doi, deveniți profesori de franceză, pasiunea lui Holban pentru muzică („îi acorda nu numai o plenitudine vitală, dar se pare că și un paliativ terapeutic”), suferința finală, catastrofa chirurgicală, moartea. Frazarea amplă, sobră, emoția rememorării sînt tot atîtea motive pentru care acest fragment poate fi considerat unul dintre vîrfurile stilistice ale cărții.

De Nicolae Iorga, Stino s-a apropiat dînd curs unei invitații de a conferenția la Vălenii de Munte. A descoperit un savant afabil, mare amfitrion, plin de grijă pentru invitați și colaboratori, un erudit cu o mare eleganță a spiritului.

Fostul profesor de la universitatea ieșeană, Garabet Ibrăileanu, îi apare autorului prin lupa amintirii ca un „mag de la catedră”, „un trubadur cărunt, care păstra viața năvalnică în ochii de o rară expresie”. (p. 67) Să reținem un episod semnificativ pentru personalitatea magistrului Ibrăileanu la Facultatea de Litere ieșeană: cîteva studente sosesc în aulă după începerea cursului, cînd toate locurile sînt ocupate. Băieții, așezați confortabil în primele bănci, nu le dau atenție. Urmarea?„Ibrăileanu își întrerupe brusc și agitat cursul, ochii săi deprinși a scruta visător orizonturi mai largi și generoase s-au rotit de câteva ori prin sală, se fixează spre cei câțiva comozi rostind doar două vorbe: <Oare a dispărut cavalerismul în Țara Românească?>”. (p. 69)

De marele folclorist Artur Gorovei o generație l-a despărțit pe Stino. Și totuși, acesta s-a numărat printre figurile lui tutelare, a căror listă e lungă și plină de alte nume sonore: Mihail Sadoveanu, Alexandru Vasiliu-Tătăruși, Victor Anestin, Virgil Tempeanu, M. Cuciureanu. Pana sigură a profesorului de franceză descrie cu măiestrie spațiul existențial al Sadoveanului, acea casă cu livadă cumpărată de la familia farmacistului Vorel, în care s-au născut primele opere, a primit oaspeți aleși, trăind într-o simbioză armonioasă cu natura: „Încăpătoare și zâmbitoare, casa răsărise în fundul vraiștei bântuită de stafii, la margini de huceaguri și dumbrăvi, – cum erau atunci – prin care vânturile de pe Șomuzul din vale aveau mândria să se creadă prin codri. Printre copacii întineriți miraculos, mai creșteau ici și colo ierburile lui Vorel”. (p. 93)

Secțiunea care cuprinde corespondența rămasă intactă (pentru că scrisorile incomode politic fuseseră distruse!) ne revelează generozitatea intelectuală și umană a intelectualului fălticenean. De la numeroșii scriitori și cercetători din diverse generații și spații geografice, apar aici misive revelatoare. Anton Holban i se adresează în texte scurte (uneori apelativul este „Sir Aurel”…) relatînd prietenului din copilărie evoluția carierei, a lecturilor, a vieții intelectuale și personale. Și ceilalți parteneri de dialog sînt spirite cu care Stino are afinități intelectuale, generate de preocupări comune: universitarul suedez Alf Lombard, specializat în romanistică, îi scrie în anii 1936-1938, dîndu-i știri despre interesul suedezilor pentru limba română: „Au fost mai întâi cursurile de la Universitatea din Uppsala și acum cele de aici, de la Lund. În cursul acestui semestru am 29 de studenți înscriși, iar în primăvară am avut chiar 42. Aceste cifre sunt îmbucurătoare, când te gândești că nimeni nu-i obligat să facă română și că nici eu nu pot să-i conving prea mult despre avantajul practic”. (p. 172, scrisoare datată 22 noiembrie 1938)

Epistole la fel de interesante din același punct de vedere provin de la doctor Jindra Huškova-Flayshansova, scriitoare și traducătoare cehă, pasionată de limba și mai ales de literatura română, un mediator între cele două culturi. Este o corespondență cu valoare de document istoric și literar, ce poartă pecetea unui tip de relații umane de demult cînd – în ciuda vremurilor – timpul părea să aibă răbdare cu oamenii…

Așa cum ni-l revelează cartea îngrijită de Grigore Ilisei – apărută cu sprijinul generos al doamnei farmaciste Maria Mitocaru și al Clubului Rotary Fălticeni – ultimul cărturar din familia Stino a fost ancorat în egală măsură în național și universal, în trecut și în viitor. În condiții vitrege, a fost un adevărat ”citoyen du monde”, un intelectual rafinat și unul dintre principalele jaloane ale francofiliei Nordului moldav. Reeditarea întregii lui opere, la care a contribuit și regretatul Eugen Dimitriu, se impune, pentru a transmite viitorimii un model intelectual și uman remarcabil.

Elena-Brândușa Steiciuc