O ploaie la Napoli este ca o căsătorie la Oficiul Stării Civile. Mai bine zis seamănă cu o rochie de mireasă, lungă, cu trenă, numai voaluri. Vaporoasă plutește peste trupul feciorelnic al miresei. Și îndărăt cortegiul nașilor, socrilor, cumnaților, mătușilor, cavalerilor de onoare. Cortegiul fetelor care au venit s-o vadă pe cea pe care azi o pierd. Se duce la casa ei… Nici nu vor să se gîndească la ce noapte urmează. Și plouă ușor, ploaie de vară, ca o părere, o stea care stă să dispară – o lumina stinsă, efemeră, cu un sunet care nu e al ei. Și peste capetele nuntașilor încep brusc să coboare stele din cer. Se deschid umbrelele. Mari, negre, de potop, anunțînd infernul. Popii nervoși în capul scărilor așteaptă mirii….
La pas cu Elena pe străzile înguste, umbroase, înalte, în căutarea amintirii lui Thomas d’Aquino, Boccacio, Petrarca, prin cartierul spaniol unde am ales să ne învîrtim azi. Ce a mai rămas din vechiul oraș? Prăvălii de o parte și de alta, terase cu cîteva mese, aglomerație de nedescris. E ca în metrou la ora 7.00. Zidurile sînt acoperite de graffiti urîte. Drept urmare aura melancolic-romantică la care mă așteptam nu prea există. Vestea bună e că bate vîntul și nu este atît de cald cum m-am temut c-o să fie. A și plouat dimineață, ploaie de vară, care a durat puțin.
Mă intersectez frecvent cu uși duble care dau în ganguri și curți interioare. La fațadă vezi 6-7 etaje cu balcoane și ferestre cu obloane. Sînt toate la origine foste palate – de obicei baroc – transformate în clădiri de apartamente. Fala, balurile, intrigile politice, marile afaceri, posesorii de sînge albastru au ajuns demult în neant. Azi sînt cenușă, umplu cimitirele. Italianul Gaetano Mosca a scris cu adevăr – „Istoria este cimitirul aristocrațiilor”. Napoli este un exemplu concret. A fost prosper, influent, plin de palate spectaculoase. Sediile ambasadelor, reședințele aristocraților și ale Curții Regale, palatele negustorilor bogați. Din cauza pauperizării și marginalizării, rolul acestor palate – foarte numeroase, de altfel – a dispărut. Cum nu puteau să le demoleze – fiind și foarte solide, din piatră -, pragmatici, le-au schimbat destinația. Unele au fost părăsite, dar cele mai multe au devenit imobile de locuințe. Un fenomen interesant neîntîlnit în alte părți – aceste foste palate reproduc structura socială așa cum a fost în vremurile de glorie. Este identică cu cea din vremea cînd stăpînii lor locuiau la parter și la etajul I în spații generoase. Pe măsura ce urcai scara dădeai de spații din ce în ce mai modeste, rezervate afacerilor, clienților, meșteșugarilor, etc. Urmau în ordine la etajele superioare servitorii, cameristele, majordomii, etc. Cei mai săraci locuiau în podul palatului. Datorită ierarhizării – după rang și avere, după rolul social – această distribuire s-a păstrat pînă azi. Apartamentele mari, luxoase, de la etajul I au fost cumpărate de cei mai bogați. Apoi la etajele 2-3 s-a instalat clasa mijlocie. Și-așa pînă la ultimul etaj. Deși lumea napoletană s-a schimbat atît de mult, granițele dintre clase s-au reprodus pînă azi, reușind să sfideze toate răsturnările economice, politice și militare… ”Ca să rămînă la fel, lucrurile trebuie să se schimbe!”, spune prințul de Salina în Ghepardul.
Goethe face drumul de la Roma la Napoli în trei zile (22-25 februarie 1787) , la București fanarioții păreau perfect înșurubați în istoria precară a Valahiei. Nu existau de nici unele. Casele erau niște bordeie cu o ieșire secretă în caz de năvălire străină, extrem de frecvente în epocă. Drumurile erau niște închipuiri de pămînt bătătorit de copitele cailor și roțile căruțelor. Nu existau case de piatră sau cărămidă… Nu existau teatre, cafenele, bănci, licee sau universități. Prostimea umbla desculță. Chiar nimic din lumea civilizată. Bărăganul suplinea totul. Pentru comparație.
Ajuns la Napoli, Goethe constata că ”lumea e în stradă și șade tot timpul la soare. Napoletanul se crede în posesia Paradisului și are o foarte tristă părere despre țările nordice…. Mereu zăpadă, case de lemn, mare neștiință, dar bani destui! Napoli însuși se anunța vesel, liber și plin de viață”. E entuziasmat de Napoli, comparîndu-l cu Roma: „Nu îți mai vine nicidecum să te gîndești la Roma față de priveliștea deschisă de aici, capitala lumii din valea Tibrului ți se pare ca o mănăstire nechibzuit așezată. (…) După cum la Roma totul este grav și serios, aici toată suflarea se arată veselă și binedispusă. (…) Dacă la Roma se studiază cu plăcere, aici, la Neapole se trăiește cu plăcere; te uiți pe tine și uiți de lume. Încerc un sentiment straniu, de a nu avea de a face decît cu oameni iubitori de viață”. La 29 martie trece în Sicilia.
Stelian Tănase
Fragment din volumul în pregătire ”Europa la patru mîini”. (2025)
