O fabuloasă galerie de portrete: ”Vieți imaginare”, de Marcel Schwob

Gabriela și Constantin Abăluță, un cuplu de literați din primul eșalon al intelighenției noastre, au tradus, adnotat și comentat volumul ”Vieți imaginare”, „puțin uitate în iureșul contemporan” (ed. Cartex, București, 2021) al eseistului, prozatorului, jurnalistului, traducătorului francez Marcel Schwob (1867 – 1905), o personalitate cunoscută pentru erudiția-i exemplară, contemporan și prieten cu marile nume ale literaturii secolului XIX.

Așa cum arată Constantin Abăluță în postfața intitulată ”Unicatul ca principiu al creației”, în alcătuirea acestui mănunchi de biografii ale unor oameni celebri scriitura joacă un rol capital, totuși „nu pe ea se bazează Marcel Schwob când își gândește biografiile, ci pe construcția judicioasă, pas cu pas, pe detaliile revelatoare și pe acele raporturi ascunse între devenire – totdeauna problematică – și nimicnicie, întotdeauna insidios prezentă. În acest sens, grăitoare este și alegerea personajelor, turnura tot mai apăsătoare a vieții lor, neșansa la vedere care le modelează firea, ajungându-se la dezgolire maximă, la cinismul înscăunat ca mod de existență”. (p.107)

Biografiile ficționalizate care compun cartea pot fi considerate și niște „istorii exemplare”, întrucît persoanele/personajele respective apar în construcții narative nu foarte sofisticate, dar care surprind esențialul fiecăruia. Empedocle, „presupusul zeu” al Antichității, tămăduitorul, era cel ce „prin simpla atingere cu mâinile tămăduia bolnavii”, fiind și „prezicător […] instruit de magicienii din Persia” ce poseda „necromanția și știința ierburilor care îți dau nebunie”. (p. 15) Erostrate, născut la Efes, era dornic de glorie cu orice preț, voia să fie cunoscut.  De aceea, calea pe care a găsit-o a fost aceea a incendiului. Actul de piromanie comis în noaptea de 31 iulie a anului 356 (cînd, nota bene, venea pe lume Alexandru, viitorul rege al Macedoniei!) în templul zeiței Artemis este descris în toată amploarea lui: „Focul se înfășură pe capitelurile coloanelor, se întinse de-a lungul bolților. Una câte una, plăcile hărăzite puternicei Artemis căzură pe dale, scoțând un sunet metalic. Apoi, jerba fulgerătoare izbucni pe acoperiș și ilumină faleza. Țiglele din aliaj de bronz și cupru se topiră. Erostrate se înălță în lumină, strigându-și numele în noapte”. ( p. 21)

Remarcabil mi se pare modul în care Marcel Schwob reconstituie viața poetului latin Lucrețiu (prima jumătate a secolului I î. Hr.), autorul poemului ”De rerum natura”în care explică geneza lumii, a naturii, prin teoria atomistă. Studiind elocința la Roma împreună cu prietenul său, Memmius, Lucrețiu s-a întors în casa părintească aducînd cu sine „o splendidă femeie africană, barbară și rea” (p. 31) de care se îndrăgostește și al cărei portret este schițat în manieră flaubertiană, avînd ca model  personajul eponim al romanului ”Salammbô”publicat de Gustave Flaubert în 1862: „Cu brațe încărcate de smaralde transparente strângea la piept cele două toarte ale cupelor pline de vin spumos. Avea un mod ciudat de a ridica un deget și de a-și clătina fruntea. Zâmbetul izvora din adâncuri tenebroase precum fluviile africane. În loc să toarcă lâna, ea o deșira cu sârg în fulgi mici care zburătăceau împrejuru-i”. (p. 31) Moartea poetului aristocrat este produsă de o băutură secretă pe care i-o prepară această sclavă, iar Erosul și Thanatos-ul se împletesc pentru ultima oară: „Atunci Lucrețiu bău filtrul. Și pe dată rațiunea îi dispăru și uită toate cuvintele grecești din sulul de papirus. Și pentru prima oară, nebun, cunoscu iubirea; și în noapte, otrăvit fiind, cunoscu moartea”. (p. 33)

Romancierul Petroniu, despre care Tacit „afirma în mod greșit că a fost   arbitru al eleganței la curtea lui Nero”, este portretizat cu măiestrie de Marcel Schwob, ce recompune atmosfera elitistă, estetismul ridicat la rang de principiu al existenței: „Niciodată n-a îmbrăcat de două ori un veșmânt țesut din vestita lână de Tyr. Cerea ca argintăria căzută din atrium să fie măturată o dată cu murdăria. Meniurile erau alcătuite din delicatese surprinzătoare, iar bucătarii variau permanent arhitectura bucatelor. Nu trebuia să te mire dacă desfăcând un ou găseai înăuntru o pasăre exotică și nici să-ți fie teamă să tai o statuetă, imitație după Praxiteles și sculptată din pateu de ficat […] Toată sticlăria  reprezenta monstruozități irizate. Când apucai anume urne, acestea se desfăceau în două lăsând să cadă dinăuntru flori artificiale în nuanțe stridente. Păsări africane, cu ciocuri roșii, cârâiau în colivii de aur”. (pp. 38 – 39) Plictisit de traiul decadent, dornic de senzații fruste, scriitorul care „singur, în fața pergamentului, aplecat deasupra unei mese înmiresmate de lemn de cedru, trasa cu vârful trestiei peripețiile unei populații ignorate” (p. 40) decide să plece împreună cu sclavul și prietenul Syrius în lumea largă. Sînt deghizați. După o perioadă de aventuri în care „se dedară la toate dezmățurile cu gladiatorii evadați”, în care „au fost bărbieri și băieși la baia de aburi”, cei doi dispar de pe scena istoriei. Scriitorul care abandonează arta pentru a trăi viața pe care și-o imaginase își găsește moartea în cel mai banal mod: „un vagabond beat îi împlântă un șiș uriaș, în timp ce stăteau amândoi, în plin câmp, pe dalele unui cavou părăsit”. (p. 41)

Am citit cu mult interes capitolul rezervat pictorului italian Paolo Uccello (1397- 1475), pe care contemporanii îl numeau Paul Păsărarul „din cauza mulțimii de păsări și animale pictate pe pânzele care-i umpleau casa”. (p. 55) În căutarea formei și a perspectivei perfecte, pictorul neglija viața reală, ducînd o existență de alchimist, care amesteca metale și substanțe organice în căutarea aurului, combinîndu-le, transformîndu-le. Ambiția de a „reflecta ochiul lui Dumnezeu” (combinată cu o doză însemnată de orgoliu) a determinat o înstrăinare a lui Uccello de semeni, o nepăsare totală față de aspectele materiale ale vieții, de ceea ce mînca sau bea: „Cu fiecare nouă combinație de linii spera să fi descoperit modul de a crea. Nu-și pusese în gând să imite, ci să găsească puterea de a dezvolta suveran toate lucrurile și strania serie de bonete și pliuri i se părea mai revelatoare decât magnificele figuri de marmură ale lui Donatello”. (p. 56) La bătrînețe, cu puțin timp înaintea morții, nimeni nu îi mai înțelege tablourile, obsesia pictorului de a realiza „opera supremă” îl domină. Ultimul tablou,  înfățișîndu-i-l pe Sfîntul Toma Necredinciosul pipăind rănile lui Hristos, i se pare o capodoperă, dar, în realitate, nu este (în ochii lui Donatello) decît „un talmeș-balmeș” de linii.

În partea finală a cărții sînt puse în scenă personaje din altă sferă socială și istorică, reale sau inventate, mai mult sau mai puțin umile, cum este Katherine dantelăreasa franceză din secolul XV, prostituată pariziană, în a cărei descriere am găsit o puternică amprentă stilistică a lui Victor Hugo: „Katherine purta o cămașă de culoare ecru și pe deasupra un sarafan verde, era nebună de-a binelea după veșminte […] Îndrăgea în aceeași măsură monedele de argint, mai mari ori mai mici, dar mai ales pe cele din aur”. (p 65) Alain cel bun este un soldat hoț și asasin, un fel de Villon, minus geniul poetic. Fost arcaș al regelui Carol VII, duce o viață din ce în ce mai precară, se înhăitează cu asasini și îi jefuiește fără rușine pe cei care au bani, luîndu-le apoi beregata. Își recunoaște crimele în închisoare, în urma torturii, iar după spînzurare, spune Marcel Schwob, „trupul i se bronză la soare”. (p. 71)

Pocahontas – prințesa amerindiană – aparține de o cu totul altă arie geografică, fiind fiica regelui Powhatan, al cărui teritoriu va fi cotropit de europeni scăpătați („gentilomi faliți, escroci și căutători de aur”), care îl vor denumi Virginia. Tînăra indiancă – prima femeie din coloniile americane ce va fi prezentată coroanei britanice – îl salvează de la moarte pe căpitanul John Smith, de care pare să se îndrăgostească. Totuși, se căsătorește cu John Rolfe, în aprilie 1613, și este primită la Londra conform rangului ei, adoptînd ținuta occidentală: „pălărie înaltă din fetru, cu două șiraguri din perle, o coleretă uriașă din dantelă apretată și în mînă […] un evantai din pene”. (p. 80)

Pour la bonne bouche, în final Marcel Schwob reconstituie traiectoriile unor aventurieri notorii. William Phips, pescuitorul englez de comori din secolul XVII, are norocul (dar și ghinionul) de a descoperi pe fundul Atlanticului, în apropiere de insula Haiti, o comoară care se va dovedi blestemată: „Phips scoase un țipăt. Era un lingou de argint care valora cel puțin 300 de livre. Pe dată toți indienii se aruncară în apă. În câteva ore, puntea dunetei fu acoperită în întregime cu saci duri, pietrificați, încrustați cu calcar și acoperiți cu cochilii mărunte. Le-au spintecat cu dălți și ciocane; și, din străfundul lor, se revărsară lingouri de aur și argint, precum și o mulțime de monede de opt reali”. (p. 87) Intrând în clasa aristocratică, Sir  William Phips devine guvernator în Massachusetts, dar dă  greș investind „cuferele cu aur” în bancnote care își pierd valoarea. Moare sărac, în închisoarea datornicilor, plătindu-și coșciugul cu primul lingou de argint găsit în tinerețe. Influențat și de alte scrieri de succes ale epocii, de scoțianul Robert Louis Stevenson și al său roman ”Treasure Island” (1883), Schwob descrie episoade realiste, cu un puternic impact din viața căpitanului-pirat William Kid (cel care „elegant și rafinat cum era obișnuia să poarte întotdeauna, în bătălie sau doar la manevre delicate mănuși din piele de ied căptușite cu dantelă de Flandra”). (p. 89) Scenele de jaf ordonate de Kid sînt de o violență egală cu obsesia lui pentru aur, care-i va aduce în final condamnarea la moarte prin spînzurare, la Londra, pe cheiul Execuțiilor.

Am parcurs galeria de portrete a lui  Marcel Schwob cu sentimentul de a fi plonjat aievea în epoca lui, cînd contemporani ca Albert Samain, Jules Renard sau Colette i-au prețuit rafinamentul, documentarea atentă, modul în care a știut să-și atragă cititorul. Subscriu la observația pertinentă a lui Constantin Abăluță : „Unicitatea blând înghețată a scriiturii narative schwobiene poate fi comparată cu o hologramă avant la lettre: dintr-o ființă înscrisă cuminte între datele nașterii și morții ea statuează un personaj aerian-imaginar cu extindere infinită în sensibilitatea amatorilor de povestiri exemplare sau contes philosophiques”. (p 114) Sînt sigură că pentru cititorul român contemporan de orice vîrstă acest volum tradus cu fidelitate va fi o revelație, o punte spre visare și scrutare interioară.

Elena-Brândușa Steiciuc