Nevoia de teatru (II)

Sfîntul Augustin descria teatrul (în celebrele sale „Confesiuni”) la modul următor: „Cum se face că oamenii vor să se tulbure şi să se înduioşeze atunci cînd privesc spectacolele tragice şi pline de jale, cu întîmplări pe care ei nu vor totuşi să le pătimească? Cu toate acestea, spectatorul doreşte să resimtă el însuşi durerea înfăţişată în spectacol, şi această durere însăşi este cea care îi oferă plăcere. De unde vine această plăcere, dacă nu dintr-o nenorocită rătăcire spirituală? Căci cu atît mai mult suntem mişcaţi de imaginile de pe scenă, cu cît suntem noi înşine mai puţin vindecaţi de propriile noastre trăiri asemănătoare; în genere, folosim cuvîntul nenorocire cînd vorbim de răul pe care-l pătimim noi înşine, dar vorbim de milă cînd ne gîndim la lucrurile de care-i compătimim pe alţii.

Dar despre ce fel de compătimire poate fi vorba în legătură cu suferinţe închipuite pe scenă?

Căci spectatorul nu este tulburat şi stîrnit în aşa fel încît să sară în ajutorul celor ce suferă, ci este doar invitat să se îndurereze la vederea suferinţelor; el apreciază şi aplaudă pe autorul închipuirilor de pe scenă cu atît mai mult cu cît durerea pe care o resimte este mai mare. Iar dacă nenorocirile acelor oameni, fie ele şi străvechi sau imaginare, sunt astfel reprezentate pe scenă încît spectatorul să nu fie cuprins de durere, atunci acesta părăseşte spectacolul plin de dispreţ şi criticînd ce a văzut.

În schimb, dacă se simte mişcat şi îndurerat, el rămîne pe loc, cu ochii aţintiţi la spectacol şi plin de mulţumire.

Aşadar, ceea ce ne atrage la teatru sunt lacrimile şi durerea pe care o resimţim.

Desigur, oricărui om îi place să se bucure şi să se veselească. Totuşi, de vreme ce nimeni nu vrea ca să fie el însuşi nenorocit, dar oricui îi place să fie plin de compătimire, şi întrucît compătimirea este însoţită întotdeauna de durere, oare nu acesta să fie motivul pentru care ne place durerea?

Lacrimile noastre curg din izvorul prieteniei între oameni. Dar încotro se îndreaptă acest şuvoi de lacrimi? Pe unde se scurge? De ce se varsă el în puhoiul de smoală clocotită, în frămîntarea cumplită a unor pofte oribile, unde se preschimbă şi se nimiceşte el însuşi, abătîndu-se prin propria voinţă de la limpezimea sa cerească, deformat şi prăbuşit?

Să respingem atunci compasiunea? Nicidecum! În unele cazuri putem iubi durerea; dar fereşte-te, suflete al meu, de necurăţenie, sub ocrotirea Dumnezeului meu, a Dumnezeului părinţilor noştri, a celui vrednic de laudă şi preaînălţat în toate veacurile! Fereşte-te, suflete, de necurăţenie!

Chiar şi acum îmi deschid sufletul faţă de compasiune, dar în vremea aceea, la teatru, împărtăşeam bucuria îndrăgostiţilor, atunci cînd ei se bucurau unul de celălalt în ruşine, deşi toate acestea se petreceau în închipuire, în jocul de pe scenă. Cînd ei se rătăceau unul de altul, mă lăsam cuprins de o tristeţe compătimitoare; amîndouă aceste întîmplări mă încîntau nespus.

Astăzi, însă, am mai multă milă faţă de cel care se bucură în ticăloşia sa decît de acela care-şi închipuie că este nenorocit deoarece a fost lipsit de o desfătare primejdioasă sau a pierdut o fericire plină de nenorociri.

Aceasta este, cu siguranţă, o compasiune mult mai adevărată, dar lipsită de plăcerea pricinuită de vederea durerii altora.

Cine compătimeşte pe un nefericit îşi îndeplineşte, prin acest fapt, îndatorirea iubirii faţă de aproapele; totuşi, cine într-adevăr este cuprins de milă cu o inimă de frate preferă mai degrabă să nu aibă prilejul să se îndurereze. Căci, dacă ar exista – ceea ce de fapt nu se poate – o bunăvoinţă răuvoitoare, atunci s-ar putea ca cineva care simte cu adevărat şi în mod sincer compasiune faţă de ceilalţi să dorească ca aceştia să fie nefericiţi numai pentru ca el să simtă compasiune. Aşadar, în unele cazuri, durerea poate fi acceptată, dar ea nu trebuie niciodată să producă plăcere.

Aşa ne înveţi tu, Doamne, Dumnezeule, tu care iubeşti sufletele şi ai pentru ele o milă de departe cu atît mai curată şi mai incoruptibilă decît a noastră, cu cît tu nu poţi fi rănit de nici o durere. Dar cine este în stare de o asemenea desăvîrşire?

Dar, pe atunci, nenorocitul de mine, îmi făcea plăcere să sufăr şi să mă îndurerez şi căutam cu tot dinadinsul prilejuri potrivite pentru aceasta.

Cînd mi se înfăţişa spectacolul neadevărat şi maimuţărit al suferinţei altuia, cu atît îmi plăcea mai mult jocul actorului şi mă încînta mai tare, cu cît îmi storcea mai multe lacrimi.

Ce este oare de mirare în asta, de vreme ce, asemenea unei oi nefericite, rătăcită de turma ta, fugeam plin de neastîmpăr de sub paza ta, întinat de o rîie ruşinoasă? De aici venea atracţia pe care o simţeam pentru dureri, dar nu pentru acelea adevărate, de care ar fi trebuit să fiu pătruns în adîncul sufletului – căci nu-mi plăcea să sufăr eu ceea ce vedeam pe scenă -, ci pentru cele care, atunci cînd auzeam asemenea închipuiri, îmi zgîriau doar, ca să zic aşa, pielea de pe deasupra.

Şi, după cum se întîmplă atunci cînd te scarpini cu unghiile, o mică zgîrietură se transformă, cu vremea, într-o bubă umflată şi coaptă, plină de scursoare şi de un puroi dezgustător”. (Sf. Augustin -„Confesiuni”)

Geo Alupoae, critic de teatru și impresar al Teatrului Municipal „Matei Vișniec” Suceava