NAPOLI

Stendhal sosește la Napoli la 9 februarie 1817, după cum notează în Jurnal. Ia cu chirie o cameră la etajul 6 lîngă Teatro din San Carlo. Azi, imobilul unde a locuit nu mai există – a apărut în loc Galeria Umberto care face legătura cu lunga și animata stradă Toledo. Stendhal era mare iubitor de operă, nu întîmplător s-a instalat aici. La Milano frecventase Scala, în Veneția La Fenice. La Paris nu rata un spectacol. Era un pasionat de gen. La Napoli principala lui curiozitate a fost (pe lîngă baluri) să vadă spectacolele de la San Carlo. Din fericire, în Jurnal a lăsat observații abundente.

Cu un an înainte opera (ridicată în 1737 de regele Carol de Bourbon) luase foc. Incendiul a făcut mari pagube. San Carlo era printre cele mai mari și vechi teatre din Europa. (Bucureștiul nu avea nici unul). Cei mai cunoscuți cîntăreți, compozitori, dirijori, balerini, aveau contracte cu San Carlo. În 1817 director este Giacomo Rossini. Opera a fost reparată urgent la ordinul regelui Ferdinand. De ce atîta grabă? San Carlo era un loc central, pe deasupra și foarte influent. Aici se făceau și se desfăceau multe. Societatea înaltă – aristocrația, vîrfurile burgheziei, curteni – o frecventau, închiriau loje, etc. Popularitatea regelui (a oricui) la Napoli depindea de starea Operei. Căderea sau succesul unui spectacol influența viața politică și mai ales starea de spirit a publicului foarte numeros care umplea sala pînă la refuz în fiecare seară (se dădeau trei spectacole pe săptămînă, notează Stendhal în Jurnal). Așadar, era esențial ca San Carlo să existe și stagiunile să-și urmeze cursul. Se înțelege care au fost motivele regelui Ferdinand de a impune rapid reparațiile. Stendhal a nimerit la momentul potrivit.

Care sînt primele lui impresii? “Iată și marea zi a deschiderii teatrului San Carlo: vesele personaje costumate, aflux de populație, sala orbitoare….”. ( Jurnal, 12 februarie 1817) “Aceeași impresie de respect și de bucurie cînd intru. Nu e în Europa ceva care, nu să se asemene, ci doar să dea de departe o cît de vagă idee. Sala asta reconstruită în 300 de zile, e o lovitură de stat: apropie poporul de rege mai mult decît constituția dată Siciliei și dorită de Napoli. Întregul Napoli este beat de fericire….”. (13 februarie, Jurnal) “Măreția teatrului San Carlo face ca regele Ferdinand să fie adorat: e văzut în loja sa împărtășind entuziasmul publicului”. ( 23 februarie )

M-am întrebat dacă astăzi aș avea aceeași impresie ca Stendhal. Am noroc. Zilnic se organizează tururi de vizitare a acestui teatru despre care știam atît de puține lucruri. De pildă, că pe scena de la San Carlo a debutat Enrico Carusso. Înainte de prînz ne strîngem în hol vreo 20 de curioși. Avem ghid bilingv italo-englez. Ne ia în primire. Un ceas încheiat ne dă toate amănuntele imaginabile. Da, San Carlo e la fel de fascinant azi ca în secolul al XVlll-lea cînd s-a inaugurat, la fel ca în 1817 cînd Stendhal a fost aici. Putem să facem fotografii deși s-a încetățenit mai peste tot în Europa interdicția de a fotografia. E o întoarcere la cenzură, suspiciune, exclusivisme & ziduri. Un refuz al deschiderii. Din fericire la San Carlo încă nu a apărut această boală.

Vizita a fost un ceas de magie și nostalgie. Poți să visezi cu ochii deschiși, liniștit, printre fotoliile învelite în pluș roșu. Privind spre tavan, spre scenă, spre balcoanele și lojile superbe. Altă epocă… Din păcate acele vremuri s-au dus.

GENEVA

Geneva are înfățișarea unui oraș opulent și auster în același timp. Umbra lui Jean Calvin se citește inclusiv în simplitatea arhitecturii. Oraș prosper și scump. Geneva constă într-o înșiruire de sedii de bănci, de corporații și organizații internaționale (ONU, Crucea roșie etc.). Imaginea Genevei este salvată – nu de tot – de întinsul lac Leman din vecinătate. Altfel, rămîne un oraș plicticos, cu aspect provincial, total neatrăgător. Nu prea are cu ce să te bucure pe tine străin nimerit în zonă. Mai ales dacă deja ai vizitat Praga, Roma, Londra. Elementul artistic, boem, aproape absente. Gloria orașului nu o fac genevezii, ci mai curînd străinii – de la Calvin, la Byron, Percy Shelley si Mary Shelley, pînă la Borges. De n-ar exista unul-două muzee, (cel ceasurilor Patek Philippe, de pildă) ar fi un pustiu diplomatico-bancaro-corporatist.

Dar lacul este o minunăție. Compensează banalitatea și cenușiul din jur. În mijlocul lui se zărește o coloană artificială de apă – devenită o vreme efigia orașului – popularizată pe mii de cărți poștale și reclame turistice kitsch. E atît de înaltă că pare să străpungă cerul. Lumea stă pe mal și o privește intrigată. Cînd apare curcubeul e un adevărat miracol. Se fotografiază, se scot exclamații, se comentează. Sînt oameni în toată firea transformați în copii.

Mai sînt și munții din jur cu vîrfurile lor înzăpezite în toate anotimpurile. Mont Blanc în zilele senine se vede în detaliu – e impresionant. Multe vapoare taie valurile lacului. Poți oricind să te urci într-unul – să îți oferi o plimbare nostalgică. Asta am și făcut – într-un vas cu aburi din alte timpuri, avînd motor cu zbaturi sub punte. Vaporașele nu sînt numai pentru promenade romantice. Deservesc strict utilitar numeroasele așezări de pe maluri. Aici, undeva, la Versoix, a locuit mulți ani regele Mihai. Am fost o dată în vizită.

Cea mai veche urmă românească a lăsat-o boierul Dinicu Golescu, ajuns aici să-și lase beizadelele la școli. Și-a notat impresiile în cartea sa ”Însemnare a călătoriei mele”, pe care am seminarizat-o ani la rînd cu studenții. A fost primul care a atras atenția asupra înapoierii Țărilor române. Remarcă la Geneva – ca la Buda & Pesta sau la Viena – diferența între Apus și ce a lăsat acasă. Undeva scrie: ”Mare pagubă este la o țară de a-și scoate tot materialul nefabricarisit, vînzîndu-l în alte țări cu preț prost și apoi iarăși să-l cumpere cu preț de 30 de ori mai mult”. Remarcile sale pe acest subiect, mereu mîhnite si îngrijorate, sînt numeroase. De atunci mulți români au refăcut într-un fel sau altul itinerariul lui Golescu prin Europa – spre Apus. E trist, dar constatările lui au rămas la fel de valabile și azi, cu toate că au trecut două secole. Blestematul decalaj nu a dispărut și nu cred că se va întîmpla asta vreodată. În istorie este imposibil să te grăbești. E un pariu pierdut.

Stelian Tănase

Fragmente din volumul ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, aflat în sertar.