„Am uitat să rîd, mi-e frică și să plîng”. Cu această constatare se încheie jurnalul recent publicat de scriitoarea suceveană Maria Elena Cușnir la editura „24 ore” din Iași. Generat de izolarea impusă de pandemie și de angoasa produsă de un virus care a dat peste cap întreaga planetă, „Anomaliile singurătății” consemnează stările și trăirile diaristei începând cu 15 martie 2020, data cînd familia decide să plece din Suceava, primul focar de Covid 19 al țării, evadînd literalmente din oraș pentru a se izola în casa de vacanță de la Vîrfu-Dealului, între Păltinoasa și Cacica. Contactul cu natura este ca un balsam, pentru că spațiul acesta mirific are energiile lui, iar autoarea îi descrie frumusețea bucolică într-un tablou bine conturat: „…un paradis între două dealuri, cu iaz cu pești, cu nuferi, străjuit de tei, castani, brazi, larice, grădină cu meri, peri, vișini, pruni, nuci, cu zmeuriș, mure, coacăze verzi, roșii și negre, cu trandafiri de toate culorile, cu doi brazi argintii falnici, cu zeci de copaci de tuia, cu cireși japonezi, cu tufe de liliac, în jurul unei case de lemn etajate, cu multă lumină, pereții de la parter fiind din geamuri”. (p. 13)
De-a lungul secolelor, marile epidemii de ciumă, holeră, gripă spaniolă, cutremurele, nesfîrșitele războaie au decimat populația. Aceste tragedii nu au rămas fără ecou, iar scriitori din diverse civilizații au depus mărturie, fiecare în felul lui. Este suficient să ne amintim de Voltaire și al său „Poème sur le désastre de Lisbonne”, inspirat de cutremurul din 1755. Nu-l uit nici pe Gabriel Garcia Marquez și fabulosul lui roman „Dragostea în vremea holerei”. Abia aștept să citesc „Pandemia veselă și tristă” a Florinei Ilis, care are ca punct de plecare aceeași încercare prin care am trecut.
Maria Elena Cușnir este un nume cunoscut și apreciat în breasla scriitoricească. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău, a publicat volume de poezie și proză. Discursul său poetic poartă amprenta unei mari sensibilități, a unei imense capacități de a observa universul înconjurător – în special natura – și a lecturilor care îi însoțesc fiecare ceas al vieții: „Ard visele nopții”; Dincolo de mîine”; „Noaptea amintirilor”; „Sub tîmplele silabelor cu gust de tăcere”; „Dialog fictiv la marginea nopților”; „Poeme pe-un fir de lumină”; „Dincolo de oglindă”. În proză consemnează diaristic evenimente din viață, impresii de călătorie, selectînd cu grijă din noianul de trăiri elementul esențial, rememorînd de multe ori cu nostalgie universul paradisiac al copilăriei maramureșene.
Angoasa declanșată de „apocalipsa second-hand” (ca să folosesc termenul Anei Blandiana) poate fi stăpînită, iar pentru autoarea suceveană cadrul natural este un scut protector. În descendență romantică, asemenea unui Lamartine pe malul lacului Léman, asemenea lui Eminescu cel ce cutreiera păduri, Maria Elena Cușnir își regăsește libertatea interioară departe de vacarmul orașului, între colinele Bucovinei, unde reușește, totuși, cu greu să se sustragă teroarei răspîndite de mass-media în primele luni ale pandemiei: „Ești cuprins de revoltă, te răzvrătești, somnul se destramă. Trăiești într-un spațiu încîntător în care picăturile de ploaie sau fulgii de nea ai unei ninsori întîrziate îți strecoară în suflet o veselie ciudată și liniște. Ești atît de afectat de revoltă încît îți auzi propriile gînduri cu șoptiri suave, precum adierea vîntului. Libertatea interioară înseamnă să iei viața așa cum e ea. Atunci am devenit oameni ai aparențelor într-un timp al vidului. Realitatea ne copleșește, rămînem nedumeriți de dimensiunea pandemiei”. (p. 26)
Un efect general al pandemiei a fost o stare de confuzie, de pierdere a reperelor, o deznădeje mai mult sau mai puțin accentuată pentru care cel mai bun antidot este viața într-o singurătate în doi, soliditatea unui cuplu bine sudat de ani, credința, așa cum se consemnează la pagina 32, într-o relatare a primei zile a Sărbătorii Pascale din 19 aprilie 2020: „Încercăm să ne comportăm ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Sentimentul de intimitate aduce o licărire de speranță. – Sînt sigur că va fi bine, mi se adresează soțul meu, cu o jovialitate pe care o simt forțată. – Să lăsăm asta și să trecem peste acest episod amar, măcar pentru cîteva zile”. (p. 32)
Lectura este o altă modalitate de luptă. Cărțile alese cu grijă o însoțesc pe diaristă în lupta ei cu „anomaliile singurătății”, iar consemnările de la paginile 33-35 dovedesc un ochi critic bine exersat, o mare capacitate de sinteză, o curiozitate pentru toate culturile lumii: Yasunari Kawabata, „Sunetul muntelui”, pagini pe care le consideră „scrise cu atîta limpezime, învăluite de o notă subtilă de modernitate, ce surprind complexitatea vieții de familie, magia naturii în care eroii caută consolare, fiecare trăindu-și solitar drama”. În alt registru, scriitoarea izolată în inima Bucovinei parcurge „Confesiunile unui fost islamist” de Maajid Nawaz, notînd în acest jurnal: „Mesajul desprins din paginile cărții e clar: nu contează culoarea pielii, religia adoptată, căci sîntem toți oameni, cu sentimente și trăiri pe care trebuie să le canalizăm spre progres, pace, non-violență”. (p. 35)
Scrisul a fost dintotdeauna o terapie, o supapă de siguranță, o eliberare de obsesiile mai mult sau mai puțin nocive. Finalul anului 2020 vine cu temperaturi ca de primăvară, iar concluziile primului an de pandemie sînt notate lucid: „Departe de ceilalți, tăcem, nu credem în speranță, în fericire, așteptăm în fiecare dimineață știri senzaționale care să răspundă zecilor de întrebări pe care ni le-am pus și cărora nu le-am găsit răspuns. Visez ca după această întunecată perioadă să simțim că fericirea e aici, lîngă noi, între lucruri simple, să ne rușinăm că ne-am îndoit de ea, să nu ne întrebăm la nesfîrșit care e rostul nostru, cine sîntem. Să pășim curajos înainte în ciuda vîrstei, să acceptăm că viața e plină de pericole, dar pot trece pe deasupra noastră, dacă vom găsi lumina și între copacii desfrunziți sau să deslușim cea mai suavă melodie în țipătul păsărilor. Aceste luni, dar, probabil, și vîrsta, m-au învățat că nu evenimentele și lucrurile spectaculoase dau sens vieții”. (p. 56)
Cele zece textele lirice întregesc acest mic și elegant volum cu o copertă sugestivă, aceleași teme fiind prezente în poeme precum: „Căutare”, „Covid – 19”, „Emoție”, „Singurătate”, „Cîntecul ochilor”, „Timp fracturat”, „Vis”. Așa cum notează Adrian Dinu Rachieru în prefață, și aceste poeme „ne invită să ne întoarcem, cu dragoste de viață, la lucrurile simple și firești, oblojindu-ne rănile sufletești, aflînd în cel de lîngă tine reazemul”. (p. 10) Într-adevăr, chiar dacă „între firidele iluziilor timpul s-a învechit” și „singurătatea pe alei rătăcește”, iar timpul este un „pîrjol fără apă” ce lasă „apa deșertului să-ți curgă pe față”, chiar dacă trăim un „timp fracturat”, Maria Elena Cușnir crede că „Lumina Primăverii ne privește”. Așadar, mai este loc pentru speranță.
Cînd se va termina pandemia, dacă se va termina vreodată? Știu, este o întrebare retorică. Singurătatea și izolarea au generat anomalii și disfuncții sociale și psihice, iar cartea Mariei Elena Cușnir – subintitulată de autoare „eseu-mărturisire” – îmi întărește convingerea că trebuie să avem „puterea de-a ne construi un paradis imaginar, unul special, departe de tristețe, departe de conversații superficiale, departe de spațiul gol care va readuce la normalitate viața noastră”.
Elena-Brândușa Steiciuc
