Mergem pe urmele lui Miguel Cervantes Saavedra la Alcala de Henares, 30 de kilometri de Madrid. Ne însoțește Joaquin Garrigos, cel care a tradus în spaniolă “Moartea unui dansator de tango” (”Muerte de un bailarin de tango”) apărută la Editura Eneida, Madrid, 2014. Periplu în trei într-o zi foarte călduroasă. Primul drum îl facem la casa natală a lui Cervantes – strada Mayor nr. 48, Alcalala de Henares. Printr-un miracol casa s-a păstrat chiar dacă istoria a fost extrem de încurcată cu de toate – incendii, războaie, inundații, secete, furtuni. A scăpat mai ales de mîna omului care are prostul obicei de a distruge tot ce nimerește. Casa – solidă, cu un etaj, cu o curte și patio, se poate vizita, n-ai crede. Lumea așteaptă la coadă. Fac parte și eu din armata de bezmetici care îl iubește necondiționat pe cel care a scris Don Quijote. Mă așez să aștept răbdător să se deschidă poarta să putem intra. În fața casei, tăiate în bronz, două personaje în mărime naturală. Sînt Don Quijote și Sancho Panza – stau la taifas. Așa cum știm, dialogurile lor sînt interminabile. Au de împărțit lumea, de dezbătut spinoasa problemă a adevărului. Trebuie – de pildă – să afle ce este cavalerismul. Multe! În jurul celor două statui lumea se înghesuie să facă fotografii. Mă aflu, firește, printre ei. Animație mare în ciuda vipiei. Termometrele s-au dus foarte sus. În fine, din curtea casei iese – la țanc – cineva care aduce cu un amploiat și ne invită înăuntru, unde, sper, e răcoare. Da, e!, constat bucuros. Joaquin G. ne dă multe explicații – le ascultăm atenți. Pereții, mobilierul, ferestrele și tavanele prind viață grație detaliilor oferite de el. Mă întreb dacă există ceva care nu știe ?
Casa are șase camere, or mai fi și altele, dar numai astea șase se pot vizita. Largi, înalte, cam întunecoase. Mobilier de la începutul secolului al XVII-lea. În rafturi, o colecție bogată de ediții Don Quijote, inclusiv prima – cea din 1605 la care mă uit cu evlavie. Sînt o mulțime de berze – se așează continuu în cuiburile risipite în copaci și pe stîlpii de pe stradă. Aduc noroc. Deja au adus cu carul în satul Alcala de Henares.
Nu ne-am oprit aici. Deși era al dracului de cald ne-am dus să vedem unde a fost botezat Cervantes – 9 octombrie 1547, la Basilica Santa Maria, și unde se păstrează un registru cu numele celor botezați. Printre ei, Miguel Cervantes Saavedra. Din păcate, în timpul războiului civil biserica a fost distrusă prin ardere. A fost refăcută în memoria lui Cervantes. Vizităm apoi Universitatea Alcala, fondată încă la sfîrșitul secolului al XV-lea. În marele amfiteatru, regele Felipe decernează în fiecare an premiul Cervantes pentru literatură. E la fel de valoros și de rar ca Nobelul. Toate televiziunile de limbă spaniolă transmit ceremonia în direct.
Luăm trenul înapoi spre Madrid, dar numai după o cină excelentă la un restaurant select și discret știut numai de Joaquin Garrigos. Surpriză – cel care ne servește în restaurantul pustiu este român. Mă bucur. Iată un unul de-ai noștri cu o ocupație onorabilă. Sînt sătul de priveliștea celor care cerșesc pe străzi abordîndu-te în românește. Cum dracu ghicesc ce pașaport ai!? Noi românii om purta un semn distinctiv în frunte știut numai de cerșetori. O fi un secret al subteranei din care ei provin.
La Madrid multe ziduri sînt vii. Faţadele sînt foarte animate. Adesea sînt acoperite de picturi murale, de tot felul de desene de faianţe colorate, reprezentînd motive florale, dar mai des tablouri realiste, cu tot felul de scene, în general, populare – nunţi, plimbări, în familie, seri de dans. Mai întîlneşti şi balcoane unde se află păpuşi la scara 1/1. Dacă nu eşti atent, iluzia e perfectă. Poţi să crezi că sînt locatarii ieșiți puțin la aer sau adresîndu-se cuiva de pe trotuar. Există şi zugrăveli în trompe l’oeil peste calcane urîte, dosuri de clădiri fără nimic. Pentru a înveseli peisajul urban au fost pictate în aşa fel să crezi că vezi ferestre, pervaze cu flori, balcoane cu diverşi privind strada sau reparînd ceva cocoţaţi pe ziduri. Nu e vorba de tradiţie, deşi este şi asta. Multe sînt realizate în ultimii ani, de cînd Madrid a intrat într-un proces de reînnoire (cu scop turistic). Restaurante, hoteluri, imobile de tot felul sînt pictate în culori vesele. Nu văd de ce la Bucureşti, oraș atît de cenuşiu şi posomorît, nu s-ar face la fel, chiar dacă nu avem tradiţia de a întinde ceramică pe faţade. Totuşi, în unele zone rurale s-au pictat pereţii exteriori cu scene din viaţă cotidiană a satului sau din Biblie. Am văzut asemenea încercări în Bucovina, în Ardeal. Spaniolii au şi ei pasiunea de a mîzgăli grafitti pe ziduri. Şi au o imaginaţie bogată. Iată cîteva: “El amor non es ostia”, ”Policia asesina”, “La liberta es fragil”, “La muerte quita”, ”Abajo el trabajo!”… Nu e nevoie de traducere.
Stelian Tănase
Fragment din volumul ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar. Ed. Corint 2023.
