Preumblare prin Cascais – localitate modestă la nord de Lisabona, poziție spectaculoasă în fața Oceanului. Un fost sat de pescari așezat pe buza unui golf romantic. Găsesc casa unde a locuit Mircea Eliade după ce a ieșit din postul ocupat (venea de la Londra) la ambasada din Lisabona (nov. 1944) şi plecarea sa la Paris (septembrie 1945). O stradă în pantă, îngustă, umbroasă, fără trotuare – care dă în apă și stînci. Odată instalat la Lisabona ca atașat de presă, nu găsește altceva mai bun de făcut decît să scrie o carte despre Salazar, dictatorul Portugaliei. Mai declarase (vezi în jurnal) că îl admira pe Salazar, dar totuși o carte e prea mult. A lăsat preocupările pentru mituri și arhetipuri, ca să facă jurnalism mărunt și profitabil în carieră. O lucrare de propagandă la îndemîna oricui. Spera să îi deschidă niște uși. De altfel, Salazar l-a primit ca să-l cunoască pe admiratorul său diplomat și savant. Eliade viza un post important la București. Salazar este cea mai proastă lucrare a sa, o capitulare de neînțeles din care scriitorul a dispărut. După război nu va ști cum să o ascundă, să o ignore, să o minimalizeze în biografie. L-a costat. Cartea lui despre Salazar a fost o piesă grea în eșecul montat la Paris de adversarii săi (nu întotdeauna antifasciști) și refugierea sa departe, peste Ocean, la Chicago, unde a încercat din răsputeri să își ascundă trecutul.
Eliade a venit la Cascais cînd Europa era încă răvăşită de război – septembrie 1944. Contrastul cu nouă locuință era evident. Ca și criza mijloacelor sale de existență, șomer, fără surse de venit. Momentele mutării sale la Cascais sînt tragice. Soția sa, Nina, murea în acele zile de cancer într-un spital din Lisabona. Si-a luat manuscrisele ce le avea în lucru și a părăsit locuința de pe Avenida Elias Garcia 247 din Lisabona. La Cascais suferă profund pentru pierderea ireparabilă a soției. Citește Biblia, dar și cîțiva filosofi favoriți, Kirkegaard de exemplu. Cred că se vedea ca Ovidiu la Tomis, în refugiu, exilat, singur, fără viitor. Evenimențial istoria luase o direcție potrivnică lui. Parisul – capitala lumii, cum o numea el – tocmai fusese eliberat de diviziile de blindate Aliate. Armata roșie se afla deja la București și făcea prăpăd. Mareșalul Antonescu fusese arestat și se afla prizonier lîngă Moscova pentru a fi anchetat de sovietici. Veștile proaste de la București încep să sosească. Eliade este exclus din Societatea Scriitorilor Romani în cadrul unei epurări care viza vinovații de colaboraționism și apartenență la mișcarea legionară. Ambele capete de acuzare îl atingeau și pe Eliade. S-a întîmplat în prima ședință a SSR ținută după schimbarea regimului. Urmau firește alte măsuri – interzicerea cărților lui, retragerea lor din librării. Plus alte măsuri punitive. Reîntoarcerea la o catedră universitară nu mai era posibilă în noile împrejurări. O carieră diplomatică sau politică nici atît. Și în jurnalism ușile îi erau închise – oameni ca el erau înlăturați și li se intentau procese soldate cu sentințe grele. Nu voia deloc să ajungă într-o închisoare comunistă.
Cascais era un adăpost „departe de lumea dezlănțuită” unde spera să se facă uitat. Se temea de răfuielile care vor urma. Eliade se afla în tabăra învinșilor și nu își făcea iluzii. Devenise un paria în țara lui. Prima sa decizie la Cascais a fost să nu se întoarcă la București. Putea să presupună ce îl așteaptă dacă revine acasă. Era pe lista neagră. Fusese legionar, scrisese mult în presa de extremă dreaptă. Servise regimul antonescian ca atașat de presă după eşecul rebeliunii legionare, 21-23 ianuarie 1941. Eliade rămăsese alături de Antonescu, deși îi zdrobise pe legionari, și ar fi fost normal să aibă resentimente față de mareșal. A preferat să lucreze pentru el. Era, de fapt, singura soluție de viață accesibilă în situația lui în acel an tulbure – 1941. Cu un asemenea trecut e de înțeles că a ales să nu se întoarcă acasă, la Bucureşti. Din septembrie 1944 a locuit în această casă pescărească căreia îi dau acum ocol. Nu se compară cu apartamentul confortabil din Lisabona. Statutul lui s-a schimbat în rău. Se simțea declasat, fără posibilitatea de a recupera ceva în noul context. A rămas la Cascais un an – o mică aşezare pescărească la Atlantic, care avea avantajul că în ochii lui ”era izolată, departe de tumultul războiului”.
Alege în vara 1945, după capitularea Germaniei, după luni de calcule și scenarii, să-și continue cariera – marea lui obsesie – la Paris, în postură de Rastignac balcanic – universitar, istoric al religiilor, scriitor. Era hotărît să-l cucerească și să își forjeze aici un destin de „intelectual european”. Bucureștiul era prea departe de Occident, îi era și ostil, iar Romania era o țară prea mică și provincială. În plus, căzută sub șenilele blindatelor Krasnia Armia, fără să dea vreun semn că se va retrage prea curînd. Eliade prevedea instalarea unui regim de factură bolșevică pentru mulți ani. Trăiește momente de cumpănă. Ce să facă? Mai avea vreun viitor? Cum va fi acceptat într-o lume în care ai lui erau înfrînți? Încotro să o apuce? Erau întrebările care îl măcinau în această căsuță de pe malul Oceanului. Îi trebuia un răspuns. Cînd îl găsește hotărăște să părăsească Portugalia unde venise în 1941, deși aici ar fi putut să trăiască oarecum protejat, într-un mediu prietenos politic, care nu privea cu ochi răi simpatizanții fascismului. Cea mai buna dovadă – Salazar supraviețuise politic războiului. De ce nu a ales Cascais pentru restul vieții? Eliade nu se vedea ca un schimnic, trăind izolat de lume. Era un citadin, anturajul, agitația, mediul intelectual și jurnalistic erau pentru el esențiale. Mai era și varianta trecerii Oceanului – America de Sud – spre care se îndreptau destui ex-fasciști. Alege Parisul. De ce ? Din rațiuni de carieră întîi de toate. Numai acolo putea să își construiască (riscînd, totuși) un destin pe măsura ambițiilor lui. Își vinde cărțile pentru a-și procura o brumă de resurse și, la mijlocul lunii septembrie 1945, debarcă la Paris. Cascais rămîne definitiv în urmă. Nu va revedea Portugalia. Cred că din cauza amintirilor.
Stelian Tănase
Fragment din volumul în pregătire ”Europa la patru mîini” (2025)
