Editura Doxologia din Iași a publicat de curînd volumul „Sanctuarele memoriei” al respectatului scriitor și jurnalist Grigore Ilisei, unul dintre cei mai dinamici membri ai intelighenției ieșene. Originar din Fălticeni, la finalizarea studiilor universitare acesta a început o carieră în audiovizualul românesc, în calitate de redactor la Radio Iași și Radio București, aflîndu-se în fruntea echipei care a redeschis stația de radio ieșeană în decembrie 1989. Parcursul profesional al lui Grigore Ilisei a continuat pe o linie ascendentă: din 1997 a realizat numeroase emisiuni culturale la televiziune, a fost titular de rubrică la prestigioasa publicație „Convorbiri literare”, iar în perioada 2004-2005 a lucrat în diplomație. Panoplia scriitorului este diversă și bogată: peste 30 de volume de reportaje, scrieri românești – dintre care volumul „Pasaj de rațe sălbatice” a fost prezentat la această rubrică -, însemnări de călătorie, interviuri, eseuri, cronici avizate de artă plastică. Splendidul album „Fălticeni mon amour” apărut la Ed. Polirom în 1996, scris în colaborare cu Paul Miron, a obținut premiul „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris” la Salonul Cărții Românești de la Iași (1997), iar volumului „De la apa Iordanului la fiordurile Norvegiei” i s-a decernat premiul pentru publicistică al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor (1999). Multe din cronicile de artă semnate de Grigore Ilisei au fost strînse în 2006 în volumul intitulat sugestiv „În grădina jocului cu iluziile”, prefațat de Dan Hăulică.
Carte modelatoare, plină de informații istorice/culturale/sociologice, „Sanctuarele memoriei” este o invitație la un periplu alături de autor în diverse locuri sacre ale spațiului din Moldova și Bucovina văzute de un observator care trece totul prin filtrul experienței personale, dar și al lecturilor formatoare. M-a fascinat acuratețea cu care pana maestrului ieșean descrie în această carte ce a avut o geneză lungă (începuturile datează din 1986 sau 1987) diverse spații matriciale, pline de un farmec aparte, în care au trăit și s-au format mari personalități ale culturii noastre. „Prigorenii lui Neculce”, primul dintre cele 13 capitole, rememorează principalele detalii ale operei cronicarului, care în arta portretului „a excelat nu prin pitoresc, ci prin acuitatea observației și puterea de a dăltui efigii, de a așterne tușe revelatoare”. (p. 24) Personalitatea lui Vasile Alecsandri este evocată în urma vizitei la „Raiul Mirceștilor”, considerat de Grigore Ilisei „un fel de centru al universului, locul primordial” pentru poet, pentru că „aici polenul pe care el îl agonisise în cele nenumărate, nesfîrșite preumblări se prefăcea în mierea scrisului”. (p. 31) E destul să citim acest capitol în care harul romancierului este mixat cu informația precisă a istoricului literar, ca să ne imaginăm modul în care „bardul de la Mircești” și-a scris opera în vremea aceea cînd încă se călătorea cu poștalionul, cînd oamenii aveau o altă conexiune cu natura și cu semenii. Iată cum este descris acest sanctuar, pe care orice român ar trebui să-l viziteze : „Mobilele, scoarțele, lămpile, cuferele, cărțile, alcătuiau un univers intim, calm, în care se regăseau Occidentul și Orientul și din care, cel puțin prin covoare, nu lipsea spiritul și geniul locului. Fotoliile și scaunele căptușite cu felurite catifele, ca și clar-obscurul ivit din răsfrîngerea geamlîcului, te îndeamnă să lenevești cu trupul și să umbli fără odihnă cu gîndul”. (p. 36) Aici îl vede Grigore Ilisei pe Alecsandri (preluînd informația din amintirile fiicei poetului, Maria Bogdan) în programul său zilnic: „Dimineața – nelipsita plimbare, care, bineînțeles, cuprindea și lunca, locul cel mai scump inimii poetului. După ce se încărca de emoții, se așeza la birou să transcrie gînduri mai vechi, ori chiar proaspete. Se ridica puțin înainte de ceasurile 11 ca să aștepte trenul de călători. Urma o oră de odihnă, după prînz, și din nou lucrul de după amiază, care includea, desigur, corespondența și cititul revistelor și cărților”. (p. 37)
După „Stupca lui Ciprian” – capitol pe care l-am citit ascultând cu emoție balada nefericitului și genialului fecior de preot din Bucovina habsburgică -, „Planeta Ipoteștilor” reconstituie momente capitale din anii de început ai lui Mihai Eminescu. Este amintit „pesimismul copilului Eminescu”, considerat pe bună dreptate „marca unei maturități și profunzimi precoce”, pentru că aici, la Ipotești, „el vede de devreme și fața nevăzută a lunii, își pune întrebări, se îndoiește, e încrezător și neîncrezător în același timp, meditează la rosturile lumii, ale existenței”. (p. 59) În 1878, căminarul Gheorghe Eminovici – care promisese pentru căsătoria fiicei, Aglae, cu Ion Drogli, o dotă mult prea mare și greu de acoperit din veniturile familiei – este nevoit să vîndă raiul copilăriei poetului. Urmarea catastrofală este descrisă cu precizia biografului bine documentat : „Simțămîntul dispariției pentru totdeauna a ceva ce nu-și avea egal îl copleșea. Se va zbate zadarnic să obțină banii necesari pentru răscumpărarea Ipoteștilor. Încercare iluzorie. În 1883 Eminescu se va opri pentru ultima oară la Ipotești. Venea de la Iași, unde participase la festivitățile prilejuite de descoperirea statuii lui Ștefan cel Mare. La Iași, dar nu la solemnitatea dezvelirii statuii, ci în mijlocul unor junimiști a citit <Doina>. În ianuarie 1884, pe o saltea de paie putrezite din atenansa casei de la Ipotești moare căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Mihai Eminescu, bolnav, n-a luat parte la înmormîntare. Va ajunge pe meleagurile natale, din nou, în aprilie 1887, locuind la Harieta, în Botoșani. Era istovit după boala care-l încercase atît de greu și nu se simțea în stare să bată drumul la Ipotești, care de altfel nici nu mai aparținea seminției Eminovicilor”. (p. 66)
Nu putea să lipsească din această salbă de locuri sfinte Humuleștiul lui Creangă. Pentru povestitorul „îmbrăcat în anteriu de șiac ori în surtuc de tîrgoveț” sufletul va rămîne „neatins în matricea sa originară”, un suflet de țăran nobil, mereu legat de locul care l-a generat: „Ținutul acesta din partea dreaptă a Siretului, în care străbunii săi dinspre mamă au coborît cu cîteva generații înainte, venind de dincolo de munți, din Transilvania, e un tărîm al armoniei și echilibrului, al îngemănării omului cu natura. Munții, aici, în părțile Neamțului, exceptînd Ceahlăul, cu fortărețele lui de calcare înălbite, ca o Acropole a Moldovei, sînt mai degrabă niște clinuri dulci de dealuri acoperite cu șindriluirea brazilor, îngînîndu-se fără contenire printre șerpuitoare și argintate văi de ape. E un cîntec al formelor, un susur al pădurilor și apelor, topindu-și plasmatic și odihnitor omul, care și-a durat casele pînă sub poala pădurii, știe a lucra cu iscusință pămîntul”. Concluzia lui Grigore Ilisei, vizitator smerit al casei de la Humulești, acum – cînd așezarea duce o viață quasi-urbană – este una de identificare plină de nostalgie: „Te așezi pe prispa casei sau pe lavița de sub geamul cît un ștergar și te cutreieră amintirea copilăriei lui Creangă și aceea a propriei copilării, într-un amestec ciudat, ca și cum amîndouă ar fi fost ale tale și chipul Smarandei e aidoma cu al mamei tale”. (p. 85)
Locuri și amintiri din Liveni aduc în prim plan „Nostalgia enesciană a pământului românesc” și copilăria cu totul specială a marelui Enescu, copilul supradotat, dar și supraprotejat de părinții care pierduseră pînă la el alți șapte nou-născuți. Casa și spațiul mirific din ținutul Dorohoiului vor fi o sursă de inspirație pentru compozitorul care, exilat în Franța după a doua conflagrație mondială, nu și-a putut îndeplini visul de a reveni în România. Patriotismul nealterat al lui Enescu este evidențiat de un citat dintr-un fragment de scrisoare adresată lui Petru Groza: „De doi ani, forțele mele fizice au declinat considerabil și în momentul de față este cu totul peste puterile mele fizice de a întreprinde drumul pînă acasă. Este dorința mea cea mai statornică de a mă întoarce în țară și sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, și chiar al doctorilor va veni și ziua aceea pe care o doresc și o aștept.[…] Vă sînt foarte recunoscător și Domniei voastre și tuturor acelor care vor să mă vadă din nou în mijlocul a lor noștri și vă rog să mă credeți că nu văd în aceasta decît mărturisirea legăturilor sufletești dintre țară și mine, așa cum a fost în de-a lungul întregii mele vieți”. (p. 103) Grigore Ilisei, fin observator, notează că Enescu „simte nevoia să scrie cuvîntul țară cu majusculă, deși gramatica nu o cerea. O făcea pentru a exprima mai bine simțirea sa, contopirea cu oamenii și locurile acestea”. (p. 103)
Cei ce vor parcurge această carte, apărută într-o excelentă condiție grafică – fiecare capitol are fotografii alb-negru – vor simți, poate (așa cum simt eu acum) nevoia unui pelerinaj la aceste sanctuare: vor revedea „Semnele timpului la Iași” trecînd prin Muzeul de literatură al Moldovei, vestita Casă Pogor, spațiul în care s-au derulat numeroase întîlniri culturale și literare de-a lungul a două veacuri. Amuzant este un mic detaliu referitor la „Prelecțiunile Junimii”, conferințe găzduite aici, în casa eruditului boier moldav: „Fișele cu citate au fost admise în cazul noii serii. Nimeni nu s-a poticnit și n-a pățit ceea ce a pățit <sărmanul> Rosetti, unul dintre cei cinci întemeietori ai Junimii, căruia i-a pierit graiul cînd s-a trezit în fața publicului și n-a putut îngăima decît: <Imposibil>”. (p. 115) La fel de nostimă mi s-a părut o altă consemnare, o reproduc aici: „Admirabilul D. I. Suchianu, care trebuia să țină două conferințe la Iași, una la Casa Pogor și alta la un cinematograf, a încurcat subiectele. La <Prelecțiuni > a vorbit despre film, iar la cinematograf despre <Viața Românească>”. (p. 117)
Tot din spațiul ieșean este amintită splendida bijuterie de piatră sculptată care este mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi”, pentru că nicăieri în altă parte, ca aici, „nu poți înțelege mai bine măreția de spirit a acestui oraș, a acestui popor”. (p. 122) Iașul prieteniilor artistice este bine documentat, evocînd legăturile create între membrii intelighenției din capitala Moldovei, în acest oraș-creuzet al unei culturi care dăinuie, cu fabulosul Copou, cu „orașul din oraș”, adică Cimitirul „Eternitatea”, în care își duc somnul de veci atîția oameni, iluștri sau nu.
Nu putea să lipsească din acest periplu Fălticeniul copilăriei și al adolescenței, evocat de scriitorul septuagenar cu o explicabilă nostalgie. Capitolul „Oameni și locuri la Fălticeni” trece în revistă cu pioșenie figura profesorului și literatului Aurel George Stino, cel care – la Liceul „Nicu Gane” – i-a deschis gustul pentru literatură scriitorului de mai tîrziu. Nu sînt uitați nici ceilalți reprezentanți ai pleiadei de intelectuali sau artiști cu origini sau cu legături biografice aici: Mihail Sadoveanu, Aurel Băeșu, Vasile Gh. Popa, Eugen Lovinescu, Horia Lovinescu, Anton Holban, Jules Cazaban, Grigore Vasiliu Birlic, Nicolae Labiș. Prin urmare, autorul nu poate decît să noteze: „Adesea m-am întrebat și am căutat să înțeleg germinațiile acestei mirabile semințe pe solul fălticenean. Ar fi o parte hazard, ar fi, cum am stabilit aici, tihna și binecuvîntarea locului. Dar acestea singure nu-s destule pentru a explica miracolul ce s-a produs de-a lungul celor două veacuri și aproape jumătate de existență a Fălticenilor”. (p. 159)
Fiecare dintre noi avem astfel de sanctuare ale memoriei. Pe măsură ce înaintăm în vîrstă, salba crește, se adună alte și alte locuri/persoane/opere de artă/cărți pe care nu vrem să le uităm, pe care le considerăm sfinte și formatoare pentru existența noastră. Tot ceea ce a notat în acest volum Grigore Ilisei face parte din devenirea lui, din traiectoria unui intelectual de marcă al culturii române contemporane și de aceea cred că „Sanctuarele memoriei” va fi o lectură ziditoare pentru orice generație de cititori.
Elena-Brândușa Steiciuc
