Despre votcă, numai de bine!

Rareori apar titluri și subiecte insolite pe piața editorială românească. O astfel de excepție este cartea „Votca. Un thriller istoric” a lui Nicolae C. Ariton. El s-a născut acum 65 de ani în comuna Jitia, jud. Vrancea (la granița cu Buzăul). Folosește și inițiala tatălui în scrierea numelui, deoarece mai există un scriitor Nicolae Ariton în Vaslui. Din 1963, este tulcean, profesor de discipline tehnice la Grupul Școlar Tulcea.

Ei bine, autorul fiind (cum se autodefinește) „un abstinent aproape total, mergând chiar până la asceză”, probabil că niște forțe interioare i-au scos la suprafață dorința de a consuma alcool sub forma poftei de a scrie.

Subiectul în sine nu are nici măcar o urmă de rafinament, distincție sau noblețe, care să motiveze un autor să dedice timp și energie pentru a scrie despre o băutură care nici măcar nu se poate compara cu eleganța coniacului, universalitatea vinului sau exotismul romului.

Până la urmă, votca este un alcool fără gust și fără miros, adică aproape fără identitate, care poate deveni interesant doar prin latura sa întunecată, amenințarea unui popor cu alcoolismul și destine de artiști, scriitori și conducători dacă nu distruse de patima consumului de votcă, cel puțin marcate.

Din alt punct de vedere, autorul nu este nici măcar rus sau polonez, pentru a motiva scrierea acestei cărți prin prisma patriotismului și susținerea, mai mult sau mai puțin, a paternității votcii ca o invenție națională și mergând până la inducerea ideii că este vorba despre un bun cultural.Așa cum era de așteptat, perioada țarilor Rusiei ocupă un loc important și reprezintă partea cea mai interesantă a cărții, prin împletirea atât de strânsă a destinului Imperiului cu cel al votcii, ultima depășind cu mult rolul de simplă băutură, transformându-se de multe ori într-o adevărată armă, căreia i-au căzut victimă, uneori, chiar cei care credeau că o stăpânesc.

În limba română, denumirea corectă este de votcă, dar se utilizează și vodcă, și, într-o formă arhaică, vutcă, fără să fie foarte clar dacă aceasta se referă la votca rusească sau la o băutură alcoolică cu origini levantine, precum rakiul turcesc, ouzo-ul grecesc sau lichiorurile și alte băuturi spirtoase orientale.

Citind această carte aflăm, cu surprindere, că atunci când se discută despre origini și evoluție în domeniul votcii, datele sunt aproape inexistente. Pentru o băutură cu o istorie de aproape 600 de ani și, ce-i drept, cu o denumire atestată de „vodki” de aproximativ 250 de ani, nu există decât un producător actual de votcă cu o istorie mai veche de 100 de ani, Smirnoff.

Descoperim că există votcă cu aromă de piper sau ștevie, la care se adaugă alte 70 de tipuri de votcă poloneză, cu un conținut diferit de tinctură de plante aromate, numite generic Zurijowka, asociate mai mult cu bitterul decât cu votca. În privința calității votcii nu există standarde uniforme de măsurare. Se utilizează frecvent cele poloneze și rusești, care în funcție de tărie și puritate stabilesc că votca fabricată în Polonia poate fi: Zwykla (Standard), Wyborowa (Premium) și  Luksusova (Lux). Rușii au două categorii: Krepkaya (Forte – Strong), cu cel puțin 56 de grade, și Osoboya (Special), o votcă de calitate superioară, produsă mai ales pentru export.

Demn de remarcat este și faptul că, de sute de ani, obiceiul de a consuma rachiul sau țuica drept aperitiv a rămas neschimbat. Și în zilele noastre există această practică, spre deosebire de obiceiul occidental în care alcoolul distilat se consumă la sfârșitul mesei, cu rol digestiv.

Dimitrie Cantemir îi amintește în „Descrierea Moldovei” (apărută la Berlin în 1716) pe vecinii Țării Românești: „Locuitorii acesteia iubesc vinul mai mult decât ceilalți. Odată s-a iscat o sfadă, dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai bețivi. Cei care se luaseră la sfadă au mers pe podul de la Focșani (la hotarul dintre Moldova și Valahia), unde atât s-au sfădit amândoi cu paharele, până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru izbânda lui, moldoveanul a fost dăruit de domnie cu boierie”. Este interesant de menționat că, până în anul 1750, deci aproape două secole și jumătate de la primul pahar de votcă fabricat de călugărul Isidor, aceasta a fost denumită „hlebnoevino”, adică vin de pâine, motivul fiind acela că se obținea, în majoritatea cazurilor, din cereale (grâu sau orz și, mai târziu, porumb și secară).

Din punct de vedere al compoziției, votca este un lichid transparent ce conține alcool etilic (etanol), obținut prin distilarea multiplă dintr-o masă fermentată (cereale, melasă, sfeclă, etc.) și apă. Chiar de la emiterea acestei formule simple a compoziției au apărut discuții contradictorii, una din taberele de vutcari susținând că votca autentică este preparată doar din alcool etilic obținut din cereale (grâu, ovăz și secară), la care se adaugă apă. O altă grupare de simpatizanți activi ai apreciatei băuturi susține că acestor materii prime li se pot adăuga fără nici un fel de probleme cartofii, sfecla, fructele de orice fel și chiar strugurii, aici existând o subdiviziune de fani care acceptă doar alcoolul obținut din boștină (prăștină), adică masa ce rămâne din stoarcerea strugurilor pentru producerea vinului. Parlamentul European a intervenit în această dispută în încercarea de conciliere a taberelor și a ticluit un Regulament privind denumirea, desemnarea, prezentarea, etichetarea și protejarea indicativelor geografice ale băuturilor spirtoase, în care se precizează că „…votca este o băutură spirtoasă obținută din alcool etilic de origine agricolă, obținut prin fermentare cu ajutorul drojdiei, din: cereale și/sau cartofi sau alte materii prime agricole, distilată și/sau rectificată, astfel încât caracteristicile organoleptice ale materiilor prime folosite și ale produselor secundare formate în timpul fermentației sunt atenuate selectiv”.

Trebuie să mai adăugăm definiția dată de americani votcii, având în vedere că ei sunt cei care au promovat cu atâta abnegație această băutură rusească, încât a ajuns pe primul loc în consumul mondial de spirtoase. The United State Acoholand Tabacco Tax and Trade Bureau definește votca drept un spirt neutru, distilat din orice material, cu o tărie inițială de 95 de grade, care se reduce prin diluare la nu mai mult de 55 de grade și nu mai puțin de 40 de grade. Regulamentul federal american mai impune ca votca să fie depozitată și comercializată în recipiente de metal, sticlă, porțelan sau tancuri căptușite cu parafină (vă spun ceva sticlele din plastic, mai mari sau mai mici, în care se comercializează inclusiv votca, într-o anumită țară?).

Dacă francezii au reușit să-și transforme coniacul într-o băutură plină de noblețe, care se consumă după o adevărată etichetă, rușii au reușit contra-performanța de a face din sorbitul votcii o activitate lipsită de orice farmec sau, cel puțin, aceasta este imaginea indusă în Occident. Imaginea asociată băutului de votcă este cea a omului trist, învins de viață, care duce paharul la gură și-i soarbe conținutul dintr-o înghițitură, însoțită de o grimasă plină de suferință. Nicio urmă de bucurie sau de plăcere în savurarea votcii, de multe ori băutura fiind însoțită de înjurături înfundate, mormăite cu jumătate de voce. În felul acesta, băutul votcii pare ceva între chin, pedeapsă și eliberare, alcoolul având rolul de curăța trupul și sufletul de toate vicisitudinile vieții.

Nu se știe cu exactitate când a început să fie distilat alcoolul pe meleagurile românești și nici cine a construit sau importat primul alambic. Și mai interesant ar fi dacă am reuși să stabilim filiera de import, pentru că, situându-se la răscrucea celor trei mari imperii (Rusesc, Otoman și Austro-Ungar), și preferințele băutoricești ale acestora s-au încrucișat pe meleagurile noastre. Urmărind cu atenție denumirile celor mai importante băuturi spirtoase, ne putem face o idee despre drumul parcurs de alcoolul distilat până a ajuns în paharele românilor. Cea mai răspândită denumire este rachiu, ajungând să ne reprezinte uneori: mămăligă și rachiu. Cu toate că pare a fi o denumire neaoșă, aceasta provine din limba turcă (raki), fiind o băutură la fel de cunoscută și pe malurile Bosforului, deși aici consumul ei este interzis de religie. Dacă la turci se mai numește și laptele leilor, așa cum am mai spus-o de câteva ori, datorită aspectului lăptos pe care îl capătă în contact cu apa, la noi rachiul denumește toate băuturile spirtoase obținute din struguri, fructe, cereale, sfeclă sau cartofi. Vutca este o denumire care în zilele noastre a devenit deja un arhaism, care în mod sigur a fost preluat din limba rusă, cu toate că aproape niciodată nu a denumit alcoolul tare din cereale, sfeclă sau cartofi fabricat de ruși. Nu putem să nu menționăm și palinca, denumire care nu putea să vină decât din Transilvania, rădăcina etimologică fiind palika (a arde), cuvânt cu origini slave vechi.

Se poate observa cu ușurință cum românii au reușit performanța de a amesteca cele trei denumiri, ca într-un adevărat joc de cuvinte, incluzând votca într-o mare familie a alcoolului distilat, rachiul, iar rakiul turcesc utilizându-l doar ca rădăcină pentru denumire.

Doar palinca a rămas ceea ce a fost, o invenție de dincolo de Carpați, un alcool dublu rafinat, obținut din fructe, care nu are nici cea mai mică legătură cu votca, și care, din 2004, a devenit marcă înregistrată a Ungariei (cu denumirea clară de Pálinka), cei din afara granițelor fiind obligați să plătească statului maghiar redevențe. În același timp, românii pot să fabrice și să comercializeze palincă (fix sub această denumire) fără niciun fel de probleme. După cum lesne se poate observa, problema palincii și a drepturilor asupra acesteia a fost rezolvată cu o soluție situată la mijlocul drumului dintre șampanie (denumire acordată doar producătorului din regiunea franceză Champagne) și votcă (liber, cu condiția de a respecta prepararea alcoolului din produse agricole).

În fapt, am încercat să demonstrăm în această carte că votca poate fi și citită, nu numai băută”, scrie autorul la finalul cărții.

George Alupoae, licențiat în arte