COCO, un Pixar flamboiant despre marea trecere și iubire

Am tot spus că desenele animate inteligent făcute şi cu un mesaj inspirat mă atrag iremediabil şi mă bucur să intru în energia lor benignă care îmi exaltă copilul interior. Aşa că vizionarea pentru presă la Coco a avut darul să îmi restaureze estetica săptămînii acesteia nu tocmai balansate şi să mă transpună într-o lume fantastică în care viaţa şi moartea sînt legate prin iubire, iar lumile se întrepătrund în acea zi specială numită în cultura mexicană Dia de Muertos.

Revenind la COCO, nu pot să nu îmi amintesc de filmul lui Jorge R.Gutierrez, Book of Life, în care era pusă în scenă aceeaşi fantezie minunat colorată şi desenată, în care însă povestea era puţin diferită: protagonistul alege să moară în speranţa că va putea să îşi recupereze iubita sau să fie împreună cu ea oriunde (ca o adaptare mexicană a celei mai celebre poveşti de dragoste shakespeareiene), în timp ce aici micul Miguel recuperează memoria stră-străbunicului, pentru ca el să trăiască în amintirea urmaşilor, care altminteri l-ar fi uitat, condamnîndu-l la o a doua moarte, neantizarea. Minunat este felul în care ni se dă codul în care să vedem “marea trecere”, iar aceasta este iubirea, aşa că tradiţia mexicană care îi celebrează pe cei dispăruţi prin festivităţi la care familiile se bucură, cîntă şi îi invocă mi se pare mult mai aproape de o accepţiune firească, normală, permeabilă înţelegerii oricui şi deloc traumatizantă.

COCO este în primul rînd o poveste frumoasă care valorifică folclorul şi mitologia mexicană referitoare la Ziua Morţilor, ce educă în spiritul tradiţiei şi sentimentelor de preţuire faţă de înaintaşi, copiii găsind în acest minunat film o temă majoră – ce este important în viaţă: să îţi iubeşti familia şi să rămîi fidel idealurilor tale. Şi poate unii se vor întreba de ce pelicula lui Lee Unkrich, regizată şi scrisă împreună cu Adrian Molina, poartă numele unui personaj secundar (căci Coco este străbunica lui Miguel), care chiar dacă nu apare mult în film este “cheia” care desferecă înţelesurile mesajului: ea este ultima persoană în viaţă care îşi aminteşte de Hector, tatăl ei, un cîntăreţ plecat de acasa să îşi urmeze visul, pe care familia l-a renegat și l-a sters din memorie, aşa că de Ziua Morţilor, cînd toţi cei plecaţi se întorc să îi revadă pe cei dragi care îi sărbătoresc, el nu mai are în lumea reală nici un alt suflet care să îl invoce în afara fiicei lui Coco, acum ajunsă la o vîrstă venerabilă. Iar aici apare lecţia de viaţă pe care micul Miguel o are de învăţat (în lumea celor morți!!!) şi care se dovedeşte a fi una mult mai alambicată decît ar părea. El trece dincolo ca să îl caute pe un celebru cîntăreţ pe care îl credea stră-străbunicul lui şi înfruntă o realitate crudă şi nedreaptă care îi schimbă gîndirea. Nimic nu este ceea ce pare în lumea fabuloasă de dincolo, populată de creaturi miraculoase ce sînt ghizii spirituali, colorată si suprapusă ca un babilon feeric si vocal, structurat organizaţional aidoma lumii celor vii. Peripeţiile lui Miguel îl pun în postura de a-şi exercita liberul arbitru într-un patchwork mitic ce pune pe tapet teme universale precum solidaritatea familiei, identitatea proprie, dar mai ales rolul pe care pierderea şi moartea îl au în viaţă.

Flamboiant de-a dreptul, filmul este foarte frumos desenat, cei de la Pixar reconfirmîndu-şi valoarea în această colaborare cu Walt Disney Pictures, după premiera de la Morelia International Film Festival de dinainte de Dia de Muertos, pelicula fiind decretată cea mai bine vîndută producţie a tuturor timpurilor în Mexic.

Cu ideea filmului încolţită de pe cînd regiza Toy Story 3 în 2010, Lee Unkrich o pune în pagina cinematografică ajutat de cîţiva actori interesanţi şi dăruiţi, Gael Garcia Bernal şi Benjamin Bratt fiind cele două nume mari pe care le conţine distribuţia, Anthony Gonzales fiind vocea lui Miguel, talentat şi dezinvolt la cei 12 ani, după experiența de seriale tv din The Bridge şi Criminal Minds: Beyond Borders.

Aşadar, recomand acest film minunat și ca mesaj și ca realizare, care ne dă o cheie magică în care putem să citim marea trecere ca pe o altă față a iubirii care nu lasă uitarea să ne șteargă din amintirea celor dragi. Şi pentru că de mult n-am mai văzut un o peliculă atît de stenică (deşi vorbeşte despre moarte!), de colorată şi plină de magie și emoţie, vă mai spun că nu trebuie ratat la HBO nici de cei mari, nici de cei mai mici, căci COCO vă aşteaptă cu povestea ei, povestea lui, povestea noastră…

Michaela Platon

Jurnalist de film