Filmez pentru „Descriptio Moldaviae” – serial TV pentru Titi Popescu, producătorul lui Lucian Pintilie. Am poposit întîi la Iași, să tragem material despre 1. refugiul curții regale – decembrie 1916/1918 în „triunghiul morții” – 2. vizita lui Petru cel Mare la Iași. Cam multe subiecte pentru doar 6 episoade x 26 de minute. Habar nu am ce va rămîne după montajul final. De pildă, cum să fac să treacă ideea că Dimitire Cantemir, dorind domnie ereditară pentru Cantemirești, a livrat Moldova la bucată Rusiei. Petru cel Mare vine la Iași – era după victoria la Poltava împotriva lui Carol XII. Poltava (1709). Dacă Petru cel Mare i-ar fi înfrînt pe turci la Stănilești (1711) Moldova – cea dintre Carpați si Nistru – ar fi devenit gubernie rusească conform acordului semnat de țar cu Dimitrie Cantemir. După înfrîngerea coaliției moldo-ruse la Stănilești, (unde scapă să nu fie luat prizonier de otomani deghizîndu-se într-o femeie din alea care însoțeau mereu trupa) totul s-a amînat pînă în 1812, cînd la pacea de la București, Rusia sub alt țar – Alexandru I – a înghițit jumătate din Moldova.
Am filmat la Golia și Trei Ierarhi, unde țarul și Cantemir au asistat la slujbe. Doreau binecuvîntarea pentru războiul care urma cu otomanii. Apoi s-au plimbat prin oraș, localnicii au fost scoși pe uliți să își arate entuziasmul față de înaltul oaspete (Petru cel Mare avea 1,93 m înălțime). Se prezenta ca protector al Moldovei mai ceva ca moaștele Sfintei Parascheva. Venise să cîntărească prada și se pregătea s-o înhațe. Era cel mai important oaspete care a trecut vreodată prin Iași.
Am trecut granița spre Chișinău. Intrăm în Marea Rusie. Chiar dacă s-a prăbușit în 1991, rămînea Rusia sau, daca vreți, URSS. Nu ne-au lipsit sfaturile despre cum să ne comportăm odată ajunși în cea mai vestică gubernie a Imperiului. Iată, în sfîrșit, și granița Imperiului! Hăul care începe aici duce pînă peste Urali și Siberia, în Kamceatka. Ajunge în Extremul Orient, la Oceanul Pacific.
Sîntem repede înconjurați de un pîlc de uniforme ponosite. Sînt funcționarii Vămii, preocupați de cele două mașini cu care am venit. Coborîm, lăsăm portierele deschise, după ce scoatem bagajul. Portbagajul săltat. Ni se ordonă să ne depărtăm și să așteptăm pe marginea unui șanț. Vom fi chemați să răspundem la întrebări. Îi intrigă însemnele casei de film. Cer actele și le cercetează atent. Nu par convinși că ar fi autentice. Le întorc pe față, pe verso de cîteva ori. Ce îi îngrijorează este echipamentul. Ne transformă automat în suspecți. Vameșii au sentimentul extraordinarei lor importanțe. Li s-a încredințat misiunea sfîntă de a păzi de rele Marea Rusie. Îmi vine să-l scutur pe șeful lor și să-i zic – Bre, URSS nu mai există! Nu te mai înfoia așa tare c-o să pleznești! Konec tavarasci! Îi înțeleg. Situația lui acum – cînd păzește o biata țărișoară Moldova, ex-republică unională – este asemănătoare cu degradarea unui general la gradul de caporal. Nu mai comandă o armată, ci cîțiva pifani. Nu mai păzește un Imperiu, ci un rest dintr-o gubernie. Nu a renunțat la morgă și aroganță, dar e fără decorații, fără vipușcă. Filmul este diferit.
E clar că totul ne face suspecți. Mai sîntem și români – cum este mai rău. Un motiv în plus să ne ia la scărmănat. Dacă ducem grenade în nădragi? Nici cu droguri sau țigări de contrabandă nu ar fi de colo. Vameșii desfac bagajele o dată și încă odată. Nu știu ce caută, dar cer detalii despre fiecare lucrușor. Citesc și recitesc etichetele. Sînt aduși de șale, suferă de oase, îi strîng pantofii. Își bagă mîinile pînă la coate în rufe… Sînt minuțioși și răbdători. Nu au o problemă cu timpul, îi văd degajați, se pot ocupa de grupul nostru pînă la iarnă. Deși etalează ceasuri scumpe la încheieturi, par să nu privească niciodată cadranele lor. Cea mai tare secvență este cu o femeie-vameș care are cîte un ceas la fiecare mînă. La plecare îmi oferă un Doxa fals spre vînzare. La marginea a tot ce a mai rămas din Imperiu se trăiește în alt timp. Sîntem undeva în urmă cu 400 de ani. De menționat că sînt rîzăcioși și extrem de amabili, slugarnici chiar. Nu din educație, ci din supușenie și frică față de stăpîni. Par că se tem să nu îi raportăm la Chișinău unde sînt șefii lor. E o comedie ce ni se joacă după un text secret. În fine, ni se dă drumul. Sînteți liberi!, grohăie unul. Ne luăm înapoi pașapoartele – au fost scuturate între timp de purici. Înghesuim bagajele în mașini, fluturăm mîinile ca atunci cînd pleacă trenul. Aproape lăcrimăm la despărțire, am petrecut împreună o dimineață minunată. Podul de flori a fost trecut cu brio. Afișăm cele mai successful mutre de pe glob. Ei bine, da, Rusia ne aparține!
Stelian Tănase
Fragment din ”Europa la patru mîini .Jurnal de campanie”, manuscris aflat în sertar.
