Ce dezvăluie arhivele Vaticanului despre „Papa lui Hitler”?

Care este scopul Bisericii Catolice? Este o instituție spirituală dedicată salvării sufletelor și ilustrării unui model de conduită morală a lumii? Sau este o organizație de mai multe miliarde de euro preocupată să-și protejeze bogăția și puterea? Sau, dacă este puțin din ambele, ce este mai importantă: moralitatea sau pragmatismul?

Acestea sînt întrebările aflate în centrul magnificului volum „The Pope at War” a lui David Kertzer, o examinare a uneia dintre cele mai controversate figuri religioase din ultima vreme, Eugenio Pacelli, cel care a devenit Papa Pius al XII-lea în martie 1939. Cartea, apărută vara aceasta (nu și în librăriile din România), are ca izvoare de documentare recent deschisele arhive ale Vaticanului. Autorul, David Kertzer, a cîștigat Premiul Pulitzer în anul 2015 pentru „Papa și Mussolini”, o carte care s-a concentrat pe relațiile dictatorului italian cu predecesorul lui Pacelli ca Papă, Pius al XI-lea.

Cînd Papa Pius al XII-lea a murit în 1958, actele sale au fost sigilate în Arhivele Secrete ale Vaticanului, lăsând întrebări fără răspuns despre ceea ce a știut și a făcut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste întrebări au dospit și au crescut, făcîndu-l pe Pius al XII-lea unul dintre cei mai controversați papi din istoria Bisericii, mai ales acum cînd Vaticanul se pregătește să-l canonizeze. În 2020, arhivele lui Pius al XII-lea au fost în cele din urmă deschise, iar David I. Kertzer – recunoscut pe scară largă drept unul dintre cei mai importanți savanți ai Vaticanului – a scris acest nou volum, dezvăluind modul în care Papa a renunțat la autoritatea morală pentru a păstra puterea bisericii lui. În principal, Pius al XII-lea este vinovat pentru că nu a condamnat niciodată public exterminarea evreilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cu acces la mii de documente nevăzute până acum, nu numai de la Vatican, ci și din arhive din Italia, Germania, Franța, Marea Britanie și SUA, cu o proză calmă și lentă, cartea lui Kertzer ar trebui să reducă la tăcere orice viitoare dezbatere despre acest Papă. Pe baza dovezilor prezentate aici, nu mai poate exista nici o îndoială: în calitate de lider moral, Pius al XII-lea a fost un dezastru. La baza dezastrului a stat caracterul Papei și un nor de antisemitism care plutea deasupra Vaticanului în timpul războiului. În martie 1943 (după ce s-a aflat oficial despre exterminarea evreilor), monseniorul Giuseppe Di Meglio scria într-un raport intitulat „Palestina și evreii” că „majoritatea evreilor sînt dedicați în principal industriei și, în cea mai mare parte, comerțului. Acest comerț rămîne destul de profitabil pentru ei atunci cînd își aleg să trăiască printre creștini. Prin urmare, majoritatea evreilor nu doresc să emigreze în Palestina, deci trăiesc bine”. Raportul a fost văzut ulterior de Papă și nu există nici o dovadă că el ar fi fost revoltat de insultele antisemite din cadrul acestuia (eu nu le-am reprodus aici, din motive lesne de înțeles).

Antisemitismul în Vatican nu a fost limitat la clerici individuali, pe cap de persoană cu straie bisericești. Francis D’Arcy Osborne, ambasador britanic la Vatican, a scris într-o scrisoare din 1938 către secretarul britanic de externe că și Lenin a beneficiat de „agilitatea mentală, adaptabilitatea cinică și ingeniozitatea amorală a evreului”.

Kertzer probează în carte și indignarea ulterioară a lui Osborne față de Holocaust, care nota în decembrie 1942 despre „crima fără precedent împotriva umanității a campaniei lui Hitler de exterminare a evreilor”. Osborne a fost îngrozit de lipsa de protest a Papei față de atrocitățile naziste, notînd în septembrie 1942: „O politică de tăcere cu privire la astfel de infracțiuni trebuie să implice în mod necesar o renunțare la conduita morală și o atrofiere în consecință a influenței și autorității Vaticanului”.

În discursul său de Crăciun din 24 decembrie 1942, Papa a făcut o referire la „sute de mii de oameni care, fără vina lor și numai din cauza națiunii sau rasei lor, au fost condamnați la moarte sau la dispariție progresivă”. Laconic de cinic, nu-i așa? Pentru că nu le-a spus evreilor pe nume, aceste cuvinte vor fi interpretate (spera el) ca o referire la atrocitățile unor națiuni diferite. De exemplu, Papa Pius al XII-lea avea o frică bine cunoscută de comunism, astfel că prin aserțiunea sa ar fi putut condamna crimele lui Stalin. Osborne a scris ulterior că „Papa părea îndurerat și surprins că aceste cuvinte nu i-au mulțumit pe cei cărora li se adresase”.

Atît Hitler, cît și Mussolini erau ei înșiși catolici. Însă Papa nu a luat nici o măsură care să vizeze excomunicarea sau să amenințe cu excomunicarea pe germanii catolici care au luat parte la uciderea evreilor. Un motiv ar fi putut fi că era îngrijorat că vorbind public despre asta ar fi riscat ca Hitler să escaladeze campania împotriva catolicismului. Multe biserici din Polonia fuseseră deja închise, iar preoții catolici trimiși în lagăre de concentrare. Poate că se temea că pînă și Vaticanul, inima imens de bogată a bisericii, era în pericol.

Cu toate acestea, după cum subliniază autorul volumului, au existat preoți catolici care au luat atitudine împotriva naziștilor. Unii, de exemplu, au încercat să-i ajute pe evrei ascunzîndu-i pe proprietatea bisericii. Deși Papa nu i-a împiedicat să facă acest lucru, nici nu a susținut asemenea inițiative.

Kertzer îl menționează, prin contrast, pe episcopul von Galen, care a ținut o predică la Münster, Germania, în august 1941, denunțînd o altă atrocitate nazistă: uciderea persoanelor cu handicap grav. Nu putem fi siguri ce ar fi făcut Hitler dacă Papa ar fi protestat deschis cu privire la soarta evreilor. Ceea ce știm cu siguranță este că dacă Pius al XII-lea ar fi vorbit, ar fi făcut omenirii un serviciu pe care l-am sărbători și astăzi. În schimb, spre deosebire de lunga listă de sfinți catolici martirizați, care au îndurat torturi oribile în apărarea credințelor lor morale și spirituale, Pius al XII-lea a ales să tacă.

The Pope at War” este o carte lungă, dar spre deosebire de multe lucrări academice este ușor accesibilă cititorului obișnuit. Kertzer este un scriitor talentat, iar capitolele sînt scurte și de impact. De asemenea, trebuie felicitat pentru maniera de a evita polemicile. Ar fi fost ușor, avînd în vedere dovezile, să fi acoperit paginile cu ultraj moral. Dar, pentru că pune faptele la vedere și prezintă toate părțile argumentului, el lasă cititorii să ajungă la propria lor concluzie. Iar această concluzie este una devastatoare: principala preocupare a lui Pius al XII-lea în timpul războiului nu a fost să ofere un model de conduită morală, ci să protejeze interesele Bisericii Catolice.

Materialul din arhivele Vaticanului (recent deschise) vorbește în mare măsură de la sine. De exemplu, cu cîteva luni înainte de izbucnirea războiului, Papa negocia în secret cu Hitler o „apropiere” mai bună între naziști și Biserica Catolică. Intermediarul naziștilor a fost un aristocrat german, prințul Philipp von Hessen. La prima lor întîlnire din mai 1939, Pius al XII-lea, care petrecuse ceva timp în Germania și era pasionat de ea, i-a spus lui von Hessen: „Nimeni aici nu este antigerman. Iubim Germania. Sîntem mulțumiți dacă Germania este mare și puternică. Și nu ne opunem unei anumite forme de guvernare, dacă doar catolicii pot trăi în conformitate cu religia lor”.

Trebuie să ne amintim că aceste remarci au fost făcute la doar cîteva luni după ce naziștii declanșaseră un torent de violență împotriva evreilor germani în timpul „Kristallnacht”, „noaptea de cristal” sau noaptea pogromului din noiembrie, cînd, între 9 și 13 noiembrie 1938, în numeroase orașe și sate germane și austriece, au fost devastate casele evreilor și circa 8.000 de magazine evreiești. Atît civili, cît și trupele SA și SS au distrus clădiri cu barosul, lăsînd străzile acoperite cu cioburi de sticlă de la geamurile sparte – originea numelui „Noaptea sticlei sparte”.

Chiar și după ce germanii au invadat Polonia în toamna anului 1939 și au comis o serie de noi atrocități, Papa a avut o altă întîlnire secretă cu von Hessen, cerînd ca „salutările sale cordiale” să fie transmise Führer-ului. În cele din urmă, aceste negocieri secrete nu au dus la nimic, dar sînt fundalul pe care ar trebui să vedem tăcerea publică a Papei vizavi de Holocaust în timpul războiului. „Această carte remarcabil de documentată este plină de revelații care merită adjectivul exploziv”, apreciază Kevin Madigan, profesor de istorie ecleziastică la Universitatea Harvard.

Va cîștiga David Kertzer un nou premiu Pulitzer? Ar merita.

Geo Alupoae, critic de teatru