În Franța, perioada dintre anii 1940 și 1944 este cunoscută sub numele de „anii întunecați”. Procurorul care a participat la procesul postbelic al mareșalului Pétain, André Mornet, și-a intitulat memoriile „Four Years to Erase from our History” („Patru ani de eliminat din istoria noastră”).
În 1939 era o singură Franță. Mai apoi, în mai puțin de un an, aveau să existe șase zone de ocupație. Înfrîngerea cauzată de armata germană a dus la divizare teritorială și dezintegrare administrativă. În 1943, trei guverne pretindeau că reprezintă suveranitatea franceză: cel de la Vichy al mareșalului Philippe Pétain, cel al generalului Charles de Gaulle, din Londra, și cel al lui Henri Giraud, în Algeria. Nu e de mirare că, potrivit președintelui american Franklin D. Roosevelt, Franța încetase să existe.
Cînd „Régime de Vichy” își face apariția pe scena istoriei, ni se spune că nimic nu mai putea fi zugrăvit în tonuri limpezi. Ceea ce îl intrigă pe autorul volumului la care mă refer, „Franța. Anii întunecați, 1940 -1944”, reputatul istoric Julian T. Jackson, sînt ambiguitățile, complicitățile și contradicțiile sale. Era un regim care credea în reînnoirea națională și, ca atare, atrăgea oameni de toate convingerile politice care aveau încredere în potențialul său. Mulți dintre cei care s-au alăturat Rezistenței au fost mult timp seduși de mesajul regimului de la Vichy. Printre aceștia se numărau Emmanuel Mounier și Hubert Beuve-Méry (cel care în 1944 avea să fondeze cotidianul comunist „Le Monde”). Ambii au ajutat la conducerea școlii de la Vichy, la Uriage, în Alpi. Este interesant, spune istoricul Jackson, că Charles Péguy, republican și socialist, catolic și patriot, a fost revendicat atît de regimul de la Vichy, cît și de Rezistență. La nivel de mistică, dacă nu de politică, Vichy era o biserică largă. Părerile despre această perioadă au fost disputate și distorsionate atît de memoria colectivă, cît și de controversele istorice. De cînd Henry Rousso și-a publicat „Sindromul Vichy” în 1991, istoricii au fost nevoiți să-și aleagă cu grijă drumul între liniile „de luptă” ale taberelor rivale.
Jackson face acest lucru cu buna sa judecată obișnuită, încadrînd cartea la început cu dezbaterile istoricilor și la sfîrșit cu evocarea amintirilor colective. Concluzia sa, chiar dacă provizorie, este că „trecutul francez trebuie să fie înfruntat în toate contradicțiile și complexitatea lui”. În ciuda acestei realizări magnifice, trebuie atrasă atenția asupra unei deficiențe a lucrării. Jackson descrie băutul cu nemții în cluburile de noapte elegante din Paris drept colaboraționism, ca „încălcând codurile morale tradiționale”.
La un moment dat, după ce analizează cazul lui Frédéric Joliot (laureat al Premiului Nobel pentru chimie în 1935 împreună cu soția sa, Irène Joliot-Curie, și întemeietor al Partidului Comunist Francez) cel care făcea experimente la Paris cu aprobarea germanilor, istoricul se întreabă dacă „ar putea fi mai util să blamăm aceste categorii de rezistență și colaborare pentru toate cele făcute?”. În cele din urmă decide să păstreze conceptul de colaborare ca fiind mult prea util, luptîndu-se doar cu probleme de definire.
Din altă perspectivă, povestea pe care o spune Jackson relevă trei straturi: politic, diplomatic și intelectual. Opinia publică este introdusă în analiză prin discuții referitoare la publicația „Nouvelle Revue Française”, citată mai sus. Aflăm că pînă în 1942, oamenii se despărțiseră în mare măsură de regim, dar „poporul” este analizat în mare parte ca o singură entitate. Excepție de la această regulă este capitolul despre Eliberare, unde ni se prezintă „micro-istorii” care s-au derulat foarte diferit de la un loc la altul, în funcție de condițiile locale, de echilibrul forțelor de rezistență și de apropierea fizică a germanilor sau a aliaților.
Ultima întrebare ar fi: ce mai rămâne de spus despre epoca Vichy și Ocupație? Într-un fel, totul este cuprins în această carte, care va deveni manualul standard pentru elevi și profesori, deopotrivă. Și totuși există unele unghiuri și abordări care pot duce la concluzii diferite.
Tabloul Ocupației pictat aici este în mare măsură cel al exploatării germane și al colaborării franceze. Germanii, ni se spune, „s-au angajat într-o exploatare sistematică a economiei franceze”. Și, totuși, contractele germane pentru fabricarea de nave, avioane, locomotive, produse electrice, marochinărie și textile, au pus capăt șomajului care năpădise Franța după înfrîngere și a stimulat un boom al economiei franceze. Importanța producției franceze și a forței de muncă pentru mașina de război germană i-a înclinat pe germani să țină cont, în anumite situații, de opinia publică franceză. Cînd o echipă comunistă l-a împușcat pe Karl Hotz, comandantul garnizoanei germane din Nantes, în octombrie 1941, Hitler a cerut execuția a 100 de ostatici francezi, dar Otto von Stülpnagel, comandantul militar al Germaniei în Franța, a denunțat ca neproductivă ideea și a reușit să limiteze cifra la 48. El este citat de Jackson: „dacă cineva vrea ca vaca să dea lapte, trebuie să o și hrănească”.
Poate că ocupația germană trebuie văzută mai puțin ca o simplă exploatare și represiune, cel puțin în primii ani, și mai mult ca un sistem de negociere între autorități, ajungîndu-se la compromisuri acolo unde era cazul. La urma urmei, germanii aveau nevoie ca francezii să rămînă de partea lor, atît din motive economice, cît și strategice. De asemenea, trebuie privit cu atenție rolul autorităților și notabilităților franceze. Autorul cărții sugerează că oficialii ar fi acționat ca mediatori între autoritățile germane și poporul francez, dar vorbește și despre „distrugerea democrației locale”. Democrația locală era, de fapt, departe de a fi distrusă sub Vichy, municipalitățile fuseseră „curățate” pentru a se verifica loialitatea primarilor și consilierilor, dar municipalitățile radicale și chiar socialiste s-au menținut, deși oficial se considera că erau „raliate”. Notabilitățile locale aveau un mare talent de supraviețuire atîta timp cît slujeau regimul de la putere, pentru că nici un regim – fie Republica a III-a, Republica Vichy sau Republica a IV-a – nu se puteau lipsi de influența exercitată în comunitățile locale. Acesta a fost unul dintre factorii majori care au limitat amploarea epurărilor după Eliberare. Administrația locală, oricît de intrigantă părea, deținea de fapt cheia pentru o mare parte din modul în care a funcționat Vichy și cît de puternic sau de slab a fost regimul.
În cele din urmă, istoricul consemnează: „cu cît se știu mai multe despre istoria socială a regimurilor totalitare, cu atît este mai clar cît de ineficiente au fost acestea în transformarea societății civile, chiar și acolo unde oamenii nu au opus rezistență la modul organizat sau politic”.
Alte lucrări istorice arată cît de bogată a fost viața asociativă, chiar și sub Ocupație, de la proiecte locale de strîngere de fonduri pentru a trimite pachete cu alimente către prizonierii de război și rețelele de relații între orașe și țărani pentru a îmbunătăți aprovizionarea cu alimente, pînă la dansul clandestin (interdicția de a se dansa era impusă de Vichy, nu de germani) și la renașterea pelerinajelor religioase, pe care mulți le vedeau ca pe o cale mai sigură spre Eliberare decît rezistența armată sau așteptarea unei debarcări aliate care tot întîrzia.
Autorul cărții „Franța. Anii întunecați, 1940–1944”, Julian Jackson (69 de ani), este profesor de istorie modernă la Queen Mary, University of London, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai mari specialiști în istoria Franței secolului XX, și este membru al Academiei Britanice și al Societății Regale de Istorie.
Geo Alupoae, critic de teatru
