Dinicu Golescu ajunge aici de la Oradea ”pe drum sînt unsprezece orașe și sate în Cîmpia Ungariii, pe unde este și acea groaznică pustă, adecă tot locul nisipos, unde carul se mișca, abia măcar douăzeci de cai…”. “…pînă a trece aceste sate, nu vede călătoriul alt decît ceri și pămînt… Un asemenea loc ar fi în țara noastră, nu numai că nu l-ar semăna, ci ar fugi de el, ca de cel mai mare vrăjmaș…”.
Pesta și Buda sînt la vremea lui două orașe diferite, despărțite de Dunăre. Dinicu Golescu le tratează separat, firește. Ce găsește la Pesta “oraș al Ungariii frumos și vrednic la vedere. E impresionat de mulțimea clădirilor dedicate învățămîntului. De asemenea de muzee… care expun “bucăți despărțite din trupul omului în multe feluriri tăiate, și acestea toate făcute din ceară, întocmai și fără de nici o deosebire de cele adevărate, cum și copiii adevărați, în vase mari de sticlă, puși în spirturi care s-au născut pociși, și alte cîte doi lipiți (siamezi – n.a.) (Dinicu Golescu p. 35). Remarca buna organizare și finanțarea generoasă a școlilor. ”Această Pesta are un așa mare venit pentru învățătură încît nici în vis nu l-au văzut ai noștri…”. Și nu e de ajuns. ”De multe ori stăpînitorii (în Valahia – n.a.) au stricat și acele mici școale dinadins ca să nu se deștepte norodul, și dintr-acele puține venituri iarăși au luat și le-au întrebuințat în alte lucruri…” (p. 36). Dinicu Golescu observa mulțumit bibliotecile mari, cu numeroase cărți în mai multe limbi. Remarca din nou muzeele, de data asta arheologice și numismatice.
Fire practică, număra piețele și ne spune că sînt șase. Vede și alcătuirea militară, cazărmi și cîmpurile de instrucție, socotește mărimea garnizoanei, încăperi, număr de soldați și tunuri. “Orașul are un teatru mare, adeca casă de comedie, foarte mare și frumos, întru care poate încăpea peste trei mii de oameni…”. Bucureștiul se va îngriji de unul abia în 1854, sub domnitorul Barbu Știrbey. E încîntat de băile publice. “Care este… o zidire mare… și în fiecare odaie cîte o albie și cîte două, unele de lemn, altele de aramă; se plătește pentru o îmbăitură de la treizeci de creițari pînă la o sută douăzeci, și aceste locuri, cele mai scumpe, sînt împodobite întocmai ca casele celor mai mari și bogați domni, cu canapele și scaune îmbrăcate în stofă, oglinzi mari din tavan pînă în pardoseală și așternute cu covoare scumpe…”. ”Toată curtea este foarte mare și frumos întocmită avînd în mijloc un havuz”(…) ”Trei lucruri adună oamenii – 1. curățenia băilor și a hainelor 2. frumusețea podoabei odăilor 3. frumusețea grădinii…” (p. 38). Atît despre Pesta.
Buda. “Acest oraș este scaunul Ungariii, unde locuiește și preaînaltul palatin”. Și aici observă mulțimea băilor publice, precum și o “casă de observațiune astronomică”. Între cele două orașe – Dunărea, “pe care le împreună un pod făcut din luntre… cu o foarte frumoasă vedere…”. ”Aicia este cea mai frumoasă plimbare…”. “Locuitorii acestor două orașe sînt foarte blînzi. Și stăpînirea liniștită: nu se aud gîlcevuri, nu se văd bătăi, nu necinstește străinii care-i supără, nu se văd în tot minutul rădicări pe la închisori… Acești orășeni parcă au dascăli pe liniștita viețuire a vienezilor, căci acolo cea mai dintîi grijă și datorie a fieștecăruia aceasta este – de a nu aduce altuia cîtuși de puțină supărare…”. Ca impresie finală a boierului valah – el nu încetează să facă comparații, să se minuneze – este să constate cu tristețe marea înapoiere în care ne aflăm.
Ianuarie 1990. Am ajuns la o cafenea. Nu mai știu cum îi zicea atunci, ceva care amintea de comunism cred. Azi îi zice tot ca la sfîrșitul secolului al XIX-lea – “New York”. Aici ne-am dat întîlnire o mînă de oameni cu capul plin de iluzii. Cafeneaua cea mai elegantă și pretențioasă din Europa. Un vestigiu al Imperiului Austro – Ungar deschis prin 1890. Atmosferă fin-de-siècle, mobilier art-nouveau. Un aspect. Celălalt aspect este decorul tipic sovietic. Adică faliment, delabrare, părăsire, de cofetărie sindicalistă. Aspectul esențial este că a dispărut și lumea care frecventa localul de lux pînă la război. Unde? Prin pușcării cei mai mulți, alții în emigrație. Prin cimitire. Cafeneaua NY este imensă, e o hală de fapt. Bucureșteanul are ca reper Capșa, Nestor Athénée Palace, dar nici unu dintre acestea nu se ridică la rangul cafenelei NY din Budapesta. Toate ar încăpea laolaltă în NY Café. Cele de la București par biete localuri de periferie pe lîngă “New York” ca dimensiuni și opulență. Cafeneaua este imensă, din cauza asta cei aciuiți pe la mese par cam puțini. La Capșa cu același număr de clienți ar părea mare înghesuială.
La Budapesta nu întîlnesc forfota marilor evenimente. Revoluția pare un fapt divers, rutină. Lumea de după căderea zidului de la Berlin se ține de o parte. Prudenți, nu se grăbesc să frecventeze localul acesta legendar identificat cu burghezia de altă dată. Nu riscă să se afișeze în locuri prea simbolice – ar putea sa pară o opțiune politică și s-ar putea interpreta. Sîntem în plină revoluție. Comunismul kaput. Dar e chiar așa? La Moscova situația era tulbure, nu știa nimeni cum se va termina povestea, chiar dacă unii se grăbeau să anticipeze și să îngroape. Mi-am cumpărat un tricou de la o tarabă. Reprezenta un cap de mareșal rus, cu chipiu, văzut de la ceafă. Inscripția nota «Tavarsci konec!». L-am purtat cu ostentație, provocator, la București în timpul protestului din Piața Universității, mi-l spăla zilnic o fată, pînă cînd imaginea aproape a dispărut. Să cadă era ce doream, dar nu și ce era în realitate, wishful thinking. Ce revoluție e asta la Budapesta, m-am întrebat, fără baricade, fără victime, într-un decor luxos. O farsă? Sînt prezenți la café New York gosiști, intelectuali, boemi, disidenți, artiști, profi, articleri… Crema liberală a Budapestei. Eram un mesaj involuntar al revoluției însîngerate de la București. Cei de față erau curioși să vadă în carne și oase asemenea specimene. Într-un fel mi s-a părut că gazdele mele doar fac pe revoluționarii. Era și un nonsens la mijloc – schimbarea de regim de la Budapesta părea mai curînd un eveniment monden. Un răsfăț chiar, de vreme ce localul în care ne aflam era foarte burghez, chiar imperial. Ne aflam în fieful reacțiunii… Decorat somptuos, cu tavane pictate, cu canapele roșii, cu chelneri fuduli ca niște majordomi de casă mare.
Sîntem strînși o mînă de inși, români și maghiari. Ungurii sînt consternați de violența revoluției de la București. Vorbesc fără încetare, acapela – pe mai multe voci. Glasurile se suprapun, fac terțe, octave, aud contratimpi. Nu se ascultă unul pe altul, au prea multe să își spună. Îmi place chestia asta. Seamănă chiar a revoluție. Ca Adunarea Constituantă în timpul Revoluției Franceze. Fraternizează, sînt vechi complici ai samizdatului. Mă întreb cînd se vor certa și cînd vor începe să se dușmănească? Cînd își vor face loc invidia și ura? Cînd vor lăsa de o parte fraternitatea asta ireală? E inevitabil, nu cred în entuziasme. Revoluțiile își sacrifică fără milă copiii, aruncîndu-i pe unii împotriva celorlalți. Știu ce spun, am trecut prin asta. Îi neantizează unul cîte unul. E ceva diavolesc în asta. Diavolul înainte să te dea pierzaniei îți ia mințile. Dacă ar rămîne uniți ar fi de neînvins. Acum sînt încîntați de revoluția lor pașnică, de salon. Se pregătesc poveștile bune de intrat în folclor. Deja miturile își fac loc și vor popula istoriile care încep deja să se scrie… Cînd i-am întîlnit – sfîrșit de ianuarie 1990 – se pregăteau de alegeri, primele în aproape 50 de ani. Erau siguri că le vor cîștiga. S-au înșelat. Nu s-a întîmplat totuși dezastrul de la București, unde FSN și Iliescu au cîștigat tot. Rien va plus, messieurs.
Ne-am pierdut timpul pînă a trecut de miezul nopții. Cînd ne-am ridicat de la mese am luat-o pe străzi într-o plimbare prelungită. Budapesta by night. Mai întîi însă am trăit o scenă burlescă. Minutele cînd ne-am scotocit prin buzunare să plătim consumația. Descopeream brusc că viața reală își reia cursul. Cred că ne imaginasem în timpul discuției despre șansele revoluției de a reuși, că totul va fi diferit și distracția va fi pe gratis. Uite că ține tot de bani, de mărunțișul pe care-l are fiecare prin buzunare. S-a găsit cineva cu bani la el și cineva dispus să plătească. E un ritual totdeauna complicat. S-a încheiat cînd am ieșit de la Café NY. Nu aveam chef să ne despărțim, mai erau atîtea lucruri de spus… Am continuat pe străzi, făcînd planuri, vorbind tare. Mult după căderea întunericului. Încrezători în soarta revoluției care cuprinsese Europa de Est. Dar și în destinul fiecăruia care părea mai luminos ca oricînd.
Fragment din volumul”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie” în pregătire la Editura Corint, 2023.
