Bucureşteanul are reputaţia că este indiscret, că e curios pînă la manie şi nu ştie să ţină un secret. Dacă te confesezi unui amic, a doua zi te ştie tot oraşul. Paul Morand a scris pe această temă spinoasă: “La Bucureşti, secretul nu există. Totul se ştie, totul se repetă (şi, de altfel, totul se neutralizează în felul acesta)”. Perfect adevărat, cred. Nici comploturile cele mai bine păzite nu au rămas secrete. Aşa, de pildă, preparativele făcute de complotiştii care unelteau să-l răstoarne pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866, erau subiect de conversaţie în casele marilor familii, la cafenea, la baluri, în redacţii. În săptămîna care a precedat finalizarea complotului, toată lumea era la curent. Cuza știa sau nu? E o întrebare tulburătoare. Dacă da, înseamnă că s-a lăsat izgonit de pe tron. Dacă nu aflase de complot, înseamnă că fusese trădat de toți din anturaj, că nimeni nu a dorit să îl înștiințeze despre ce se urzea la București. De ce!? Nu cred că vom afla vreodată.
Într-un oraș atît de indiscret și guraliv totul se știe. Totul este dacă dai crezare. Orice bîrfă, zvon, se confirmă în cele din urmă. E imposibil să pui la cale un complot și el să rămînă cunoscut doar de persoanele în cauză. În 1870, liberalii Ghica, Carada, Brătienii, C.A. Rosetti voiau să scape de domnitorul Carol, crezînd că Bismark va pierde războiul cu Franța. S-au grăbit, a ieșit pe dos. Firește, s-a aflat despre complot și totul a fost contramandat în pripă chiar de inițiatori. Tot ce a mai rămas din complot a fost episodul „Republicii de la Ploiești”. Nefericitul Candiano Popescu nu a mai ajuns la telegraf să afle că șefii de la București au renunțat după ce au fost demascați de o indiscreție.
Iată alt exemplu. În vara anului 1944 conspiraţia urzită pentru arestarea mareșalului Antonescu nu a fost cîtuşi de puţin secretă. Eugen Cristescu cunoştea toate mişcările conspiratorilor datorită filajului, telefoanelor ascultate, dar mai ales a informatorilor și indiscrețiilor curente. Orgoliul micii lumi de aici – fiecare vrea să treacă drept informat, introdus în cercurile cele mai exclusive, cunoscător al secretelor zeilor. Dar nu numai SSI era la curent. Multe cercuri din Bucureşti ştiau ce se pregătea. În cercurile militare, diplomatice, în saloane, și redacții. Vezi de exemplu memoriile lui George Jurjea-Negrilești. Alt exemplu. În ziua de 23 august, pe trotuarul de la Athénée Palace, cîţiva muşterii făceau pariuri dacă mareşalul şi oamenii lui vor fi arestaţi sau nu. Priveau pe fereastră spre Palatul Regal să vadă: mai ies sau nu de acolo membrii Guvernului invitaţi în audienţă regală. Mesenii, clienți obișnuiți ai celebrei braserii de pe colț, erau informați că se încerca ceva la Palat, că armata era amestecată, și chiar Majestatea Sa Regele Mihai. Puneau pariuri, verificau de vizavi dacă lovitura despre care se tot vorbea încă din iarna într-adevăr se dă.
Atunci despre ce secret mai e vorba ? La București secretul pare a fi o convenție, un moft. Ne facem că nu știm, că sîntem surprinși de evenimente. Este forma inversată a orgoliului de a ști tot ce mișca, de a fi inițiat. E bine uneori să apari drept ignorant. Îți salvează cariera, averea, libertatea sau pielea, la o adică.
Ca şi cum nu e de ajuns, după 1989, ravagiile au continuat nestingherite. După “epoca de aur” a venit haosul urbanistic. Bucureşti, în anii `90, a ajuns la mîna unor “dezvoltatori şi imobilişti” mafiotizați, rapaci, imposibil de oprit. Ei au construit cum le-a trecut prin cap urmărind exclusiv profitul, ignorând cu totul cerințele oraşului. Au dispărut/dispar clădiri, străzi. Un oraş întreg – care aminteşte de secolul al XIX şi prima parte a secolului XX – devine o amintire. Apar nişte coşmelii, barăci cu pretenţii de a fi imobile updatate. Nu sînt împotriva arhitecturii contemporane, dimpotrivă. Dar ce se face e o arhitectură mizerabilă, cu materiale proaste, clădiri ieftine, fără nici un fel de grijă pentru frumos. Asta e una. Doi: în loc să se construiasca pe marile maidane lăsate de Ceausescu, se preferă distrugerea a ceea ce exista sub pretextul “modernizării”. De această dramă, cei mai vinovaţi sînt chiar cei care ar fi trebuit să vegheze să nu se întîmple aşa ceva: primarii, consiliul general, sectoarele. Stau cu mîinile în sîn, fie din prostie, fie din nepăsare, fie din corupţie. Buldozerele lucrează la fel de harnice ca înainte de `89. Trei: din păcate în distrugerea a oraşului vechi sînt amestecaţi şi arhitecţi, cum au fost şi pe vremea lui Ceauşescu. Nimeni nu poate să construiască sau să demoleze fără semnătura, ștampila unui arhitect. Dihonia este chiar aici. Unii luptă să salveze ce se mai poate salva. Alţii din breaslă, în complicitate cu administraţia şi finanţatorii, prăpădesc cît pot, bani sa iasă. O fac şi din vanitate: să-şi pună semnatură pe oraş. Boala asta o avea şi Ceauşescu.
Stelian Tănase
Fragment din volumul ”Europa la patru mîini”, în pregătire (2025) .
