Toamna se numără empaticii
În vremuri care deja mi se par imemoriale, vacanțele de vajnic șoim al patriei și apoi de pionier cu cravată tricoloră, fluturînd ca zălog de legămînt în vîntul socialismului triumfător, mi le petreceam parașutat la Liteni, în casa semi idilică a bunicilor. Bunicul, preot fiind, nu avea o gospodărie clasică, cu grajduri, cotețe și hambare, ci doar o poiată de găini anemice, care umpleau curtea de găinaț, așa că, pentru o experiență rurală imersivă, mă aciuasem pe lîngă vecinii din deal. Chiar dacă la început mi se părea fascinant faptul că vaca, animalul acela impozant, mă urma atît de cuminte cînd o duceam de lanț la păscut, bucuria cea mai mare a copilului crescut între betoanele din centrul Sucevei venea din faptul că vecinii aveau un cîine mititel, frumos și liber, care, după ce îl mituisem cu ceva biscuiți și salam, dezvoltase pentru mine o prietenie cît se poate de sinceră și dezinteresată. În speranța că va beneficia cît mai des de generozitatea mea exploratorie, Bițu mă urma îndeaproape, însă bunicul, ca un Grinch cu barbă și toiag, îl izgonea mereu din curte. Bunicul Vasile era un om ursuz, care în rarele dăți cînd vorbea avea mai mereu ceva de reproșat, așa că îmi era cam greu să îl întreb de ce mi-l oropsește pe noul meu amic. Luîndu-mi cu greu inima în dinți l-am întrebat ce i-a cășunat pe bietul cîine. Bunicul s-a așezat pe scaunul de pe prispă, și-a aprins o țigară Amiral și mi-a explicat, în stilul lui laconic, că îl văzuse de mai multe ori cum înfuleca din niște rahați de pe marginea șanțului și apoi, la cîteva minute, același Bițu îmi lingea recunoscător mîinile și fața. Pe cale de consecință, bunicul mi-a comunicat în cuvinte puține, simple și nereproductibile în presă, că nu suportă ideea să stăm la aceeași masă după ce am beneficiat de gratitudinea cîinească. Într-adevăr, simțisem eu de cîteva ori că e ceva în neregulă cu respirația lui, dar o pusesem pe seama faptului că pasta de dinți era o cheltuială prea mare pentru majoritatea locuitorilor satului, darămite a cîinilor.
Într-o după-amiază, stînd pe prispă cu bunicii, așa cum obișnuiam, l-am văzut pe Bițu, în mijlocul drumului, înfulecînd lacom și absorbit dintr-o masă amorfă de culoare brună. Din deal, într-un nor de praf, venea în viteză Trabantul gri al primarului. Prea ocupat de delicatesa găsită, Bițu s-a ferit prea tîrziu din calea bolidului. Un scheunat scurt și prietenul meu circumstanțial s-a mutat instantaneu în Raiul cîinesc. M-am uitat împietrit către bunicul, așteptînd o reacție, dar fața lui era implacabilă. După zece minute, bunicul s-a ridicat de pe scaun, a ieșit în drum, a împins cu piciorul leșul cîinelui în șanț și apoi a revenit pe prispă. Și-a aprins din nou, tacticos, o țigară Amiral din care a tras cu sete, a slobozit pe gură și pe nări fumul gros, apoi a zis : „Măcar a murit făcînd ce-i plăcea cel mai mult, ca Vasile Roaită…”.
N-am întrebat atunci ce legătură are povestea comunistului, cîntat și jelit în cărțile de istorie ca mare erou al neamului, cu funestul moment ce tocmai se desfășurase sub ochii noștri, dar aveam mai tîrziu să aflu că bunicul ura din toată inima autoritățile noii orînduiri, fapt care i-a adus luni bune de anchete la Securitate, după ce a fost ridicat în miez de noapte din casă. De atunci bunicul vorbea puțin și cu mult miez reacționar.
Mă veți întreba, poate, ce-i cu povestea asta ?
Chiar dacă în copilărie am știut cine a fost Vasile Roaită, spre rușinea mea, habar nu am avut cine a fost martirul american Charlie Kirk. Știrea asasinării propagandistului MAGA m-a făcut să caut ceva despre viața și activitatea sa, iar documentarea, printr-un mecanism proustian, mi-a adus aminte de întîmplarea aceasta. Ciudată madlenă, veți zice, iar eu nu pot decît să vă dau dreptate.
Trebuie să recunosc că nu am fost zdruncinat de vestea morții violente a unui individ care propovăduia, cu iubire creștină, supremația rasei albe, a bărbaților în fața femeilor, susținînd că empatia este o găselniță globalist-wokeistă, însă am apreciat rînjetul șăgalnic a ceea ce asiaticii definesc a fi karma. Coincidența karmică face ca același Kirk, întrebat acum cîteva luni ce părere are despre o crimă în masă petrecută într-o unitate de învățămînt, să susțină ideea că sutele de crime absurde din școlile și universitățile americane sînt tributul normal și natural pe care falnica națiune americană îl plătește pentru a avea dreptul constituțional la portul de armă. Mă gîndesc că și Goebbels, propagandistul șef al naziștilor, dacă era asasinat în 1938, ar fi fost plîns cu lacrimi de sînge de camarazii pentru care exterminarea a milioane de oameni a fost o soluție validă și legitimă. Spre regretul națiunii MAGA, asasinul nu era un imigrant, globalist, LGBT, plătit din banii lui Soros și îndoctrinat de ideologia wokeistă, ci unul de-al lor, provenit dintr-o respectabila familie trumpistă, cu o casă plină de arme. Junele asasin se înamorase de colegul de cameră, care era și puțin transsexual, și a dorit să îi repereze onoarea pătată de Kirk, ce considera transgenderii un soi de monștri ce trebuie distruși prin foc.
Dacă psihodrama cu accente de roman polițist, ce ține prima pagină media de pe mapamond are un iz de telenovelă răsuflată, reverberațiile acestui incident în Parlamentul României au avut accente de bîlci comunal. George Simion, proaspăt întors de la o mare manifestație internațională anti imigrație, unde și-a arătat din nou, cu boltă, respectul față de diaspora care l-a votat cu aplomb proletar, a organizat în plenul Parlamentului o comemorare ad-hoc pentru martirul magaiot. Cu fețe profund îndurerate, parlamentarii AUR, cărora viața și activitatea marelui om le era pînă acum cîteva zile mai străină decît diploma de Bac sau tabla înmulțirii, au deplîns înainte de sesiunea de plen dispariția fulgerătoare a luminii creștin naționaliste și au jurat că îl vor pune la icoană, lîngă Arsenie Boca. Ba chiar, mai mult, au cerut și un moment de reculegere în onoarea aceluia care nu a însemnat nimic, niciodată pentru România. Probabil că nici nu știa să ne arate țara pe hartă dar aici sîntem chit, că nici turma de antivacciniști reșapați, aduși în fotoliile de parlamentari contra unor donații generoase, nu poate să arate unde e Washingtonul pe planiglob. Așa cum era firesc, unii parlamentari au refuzat să onoreze memoria unui extremist american, doar pentru ca patrioții de mucava să își mai treacă pe răboj o limbă pe clanța unui Donald Trump care habar nu are că aici, în Grădina Maicii Domnului, are niște aliați de nădejde, care îl pomenesc în rugăciune și îi țin mereu un loc în capul mesei.
Aș fi vrut să mai cîștig încă o dată bătălia acerbă pentru fotoliul din sala de plen, pentru că, dacă aș fi fost acolo, aș fi propus să dedicăm momentul de pios respect și aducere aminte și suceveanului Gică Matolea din Berchișești, la fel de cunoscut opiniei publice ca și marele dispărut de peste gîrlă. Nea Gică Matolea a murit și el făcînd ce i-a plăcut mai mult, adică atunci cînd trăgea rachiul de pere la alambic a fost atît de încîntat de gustul noului lot încît și-a aprins și o țigară, fără să mai iasă afară din șopron. A ieșit totuși, dar prin acoperiș, iar eu și toți foștii lui clienți am fost obligați să ne găsim o altă sursă de matrafox premium.
Unii mă vor acuza de lipsă de empatie în aceste situații triste și nu știu dacă vă voi putea schimba cumva părerea, dar vă mărturisesc cu mîna pe inimă că de Bițu și Nea Gică efectiv mi-a părut rău…
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
