Pisica lui Schrödinger
Dacă ar fi să definesc senzația care mă încearcă astăzi, la sfîrșitul campaniei electorale pentru noul Tur 1 al alegerilor prezidențiale, gîndul m-a dus la celebra felină ipotetică din exemplul laureatului premiului Nobel. Nu calitatea candidaților, dintre care unii chiar au reprezentat România la Olimpiade internaționale, sau a (de)zbaterilor electorale mi-a adus un gînd cvasiacademic, ci faptul că la ora publicării articolului rezultatul va fi deja cunoscut, dar acum singurele certitudini pe care le pot enunța se bazează pe emoții și probabilități, nu pe numărătoare. Chiar dacă nu am calități de Nostradamus amator, Baba Vanga sau Taica Omida, calificările perene în sport, politică și agricultură mă încurajează să vă împărtășesc concluziile personale trase pe parcursul a ceea ce mi s-a părut anul cu cea mai lungă, grotescă și absurdă înșiruire de evenimente.
Polarizarea societății a atins cote pe care nu le credeam vreodată posibile. Acel ”Noi versus Ei” a căscat o falie imensă între tabere, pe care o văd cu greu remediată. Dacă în 1990 susținerea pentru unii dintre candidați destrăma relații de familie sau prietenii vechi, aceste divergențe trebuiau tranșate fizic. Trebuia să ieși în parc, la restaurant sau să intri în casa cuiva ca să poți să îți susții opiniile. Acum, la o distanță de cîteva clickuri, încă din toaletă, fără cafea băută, poți să intri în contact cu zeci de mii de oameni cu care, în cîteva minute, poți sa găsești o legătură ideologică sau, foarte bine, pot să îți devină dușmani de moarte. Ce consider total diferit față de 1990 este faptul că nu îmi amintesc absolut deloc de contre nimicitoare între candidații Ion Rațiu și Radu Cîmpeanu sau susținătorii lor, spre deosebire de campania aceasta în care unii au ales să stea la cutie, asumîndu-și potențialul risc al non combatului electoral, în contrapartidă cu canibalizarea frenetică a oponenților. La fel, un alt factor a fost contribuția nu doar prin vot a Diasporei, dar mai ales prin influențarea celor de acasă. Episoadele 2009 și 2014 par a fi imposibile acum, cînd votul celor plecați din țară pare aliniat cu un curent secesionist contraintuitiv, dar cît se poate de real.
Un alt secret demn de onorabilul Polichinelle este falimentul moral și matematic a tot ce este prezentat drept sondaj de opinie. Sondajele bine făcute, de către profesioniști ai sociologiei, pot dezvălui direcții și tendințe de vot, însă folosirea lor doar ca factori de influențare a opiniei publice față de anumiți candidați a decredibilizat total acest instrument. Casele de sondare sînt acaparate de partide, sondajele sînt făcute pe genunchi, iar rezultatele sînt uneori grotești, la fel ca și scuzele specialiștilor de mucava ce ne povestesc despre spirale ale tăcerii și fotograme de moment, plîngîndu-se vulpește că au fost influențate masiv de rețelele sociale. Secretul e să încasezi banii, apoi cui îi mai pasă că într-o companie sănătoasă asemenea estimări te puteau lăsa fără loc de muncă în maxim 24 de ore? Vă pot confirma, totuși, că există niște sondaje făcute ceva mai științific, dar acelea sînt doar pentru cîteva perechi de ochi din partide și nu apar niciodată în presă. Toți acești specialiști în încasat cecuri grase de la partide îmi aduc aminte de cutremurologul Vergil Hîncu, cel care a scos mai mulți creduli din case decît Revoluția din 1989. Parafrazînd o vorbă veche, prost nu e cel care spune, ci acela care crede !
Marile dezbateri electorale televizate, anunțate cu fast, ca un festival grandios al democrației participative, s-au dovedit, așa cum mă așteptam, niște spectacole media cu sunet, lumină, generice, numărători inverse, dar nimic mai mult. E ca și cum ai pune două echipe din divizia județeană să joace pe Camp Nou, așteptîndu-te sincer să vezi un meci de calitate. În afară de cîteva poșete electorale aplicate contracandidaților cu titlul de mari bombe de campanie am văzut populisme ieftine, lipsa de înțelegere a atribuțiilor prezidențiale și refuzul de a discuta pe programe electorale. Pe un tipar ce vine din vremuri imemoriale, candidații au avut un singur punct de campanie. Prezentarea acestui Scaraoțchi amorf numit generic Sistemul ca fiind răul cel mare, etichetarea tuturor contracandidaților majori drept purtători de furcă, coarne și coadă, de care putem fi scăpați doar prin ștampilarea seraficei lor persoane. Cum, nu credeți ? Avem și poze cu Sistemul, doar că au fost făcute pe înserat cu un aparat Smena din 1976. Al naibii Sistemul asta, Yeti si OZN-urile, de cînd avem toți camere cu Megapixeli nu mai iese unul la filmări și poze instagramabile.
Zîmbiți, vă rugăm! A trecut ce e mai greu, pisica neamțului e deja în curtea vecinului!
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
