Nimeni nu poate să spună că exista ceva mai sincer şi mai adevărat ca o codiţă prietenoasă care te salută, te bucură şi te înduioşează de fiecare dată în acelaşi fel. Iar dintre toate animalele pe care omul le adună pe lîngă casa lui, cîinele este cel mai iubitor şi mai bun prieten, cu atît mai mult cu cît în copilărie este companionul cel mai vesel şi mai dornic de joacă.
Tocmai pe asta s-a bazat şi Lasse Hallström cînd a ales să regizeze acest scenariu înduioşător ce valorifică romanul scriitorului W. Bruce Cameron şi să facă un film pentru toate vîrstele şi pentru toți cei capabili de iubire şi empatie pentru caţei. Iar filmul cu care el recidivează (căci a făcut şi My Life As a Dog şi Hachiko) îi reuşeşte pe deplin şi ne aduce acea energie benignă de care avem atîta nevoie ca să contracarăm agresiunea vieţii cotidiene. Căci peisajele bucolice şi viaţa trăită frumos şi mai ales iubirea pe care ţi-o poate da un căţel cuceresc şi emoţionează, iar Lasse alege să nareze filmul la persoana I şi să ne prezinte aventuri ale unor vieţi succesive ale unui patruped canin, care, filosofînd, se tot întreabă care e scopul lui pe lume. Iar dacă mai adăugăm panseurilor lui zglobii şi pline de umor şi urmărirea “personajului” pe parcursul unei adevărate metempsihoze canine, punem un final motivaţional şi într-un fel special “happy”, căpătăm dimensiunea globală a acestui film frumos şi stenic, de la care e posibil să ne alegem şi cu ceva lacrimi pe obraz.
Povestea simplă este excelent pusă în fapt de actorii codiţaţi, care le dau “replici” pline de talent profesioniştilor, foarte bine distribuiţi şi ei. În rolul protagonistului la vîrsta maturităţii m-am bucurat să-l revăd pe Dennis Quaid, un actor cu mare potenţial care – cred eu – încă ar mai avea lucruri de “spus” dacă ar fi valorificat corespunzător într-un rol care să îl provoace şi să-l pună în valoare. El mai are două ipostaze – copil şi adolescent, pe care le interpretează Bryce Gheisar şi J.K. Apa, vocea lui Bailey – cîinele primordial, ca şi a reîncarnărilor lui sub formă de Buddy, Tino şi Ellie aparţinîndu-i lui Josh Gad.
O mai vedem în rolul adolescentei Hannah, care este cealaltă jumătate a cuplului de protagonişti, pe Britt Robertson, la fel de proaspătă şi de fermecătoare ca în Tomorrowland, filmul care a făcut-o cu adevărat vizibilă în industrie, între timp bifînd partituri şi în The Longest Ride şi Mothers’s Day.
Dincolo de imaginea frumoasă semnată de Terry Stacey şi coloana sonoră ce acompaniază inspirat, filmul ne readuce în memorie trăirile autentice ale copilăriei şi adolescenţei, bucuria împărtăşirii primei iubiri, totul din perspectiva aceluiaşi patruped care se reîncarnează ca să îşi afle scopul vieții. Ceea ce se şi întîmplă, nu fără durere, nu fără pierderi şi renunţări, nu fără situaţii dramatice ce schimbă destine. Iar lecţia majoră pe care ne-o serveşte este că …prima dragoste rămîne unică şi pentru cîini, nu doar pentru oameni!
Şi deşi organizaţiile pentru protecţia animalelor s-au grăbit să boicoteze filmul pe baza unor înregistrări de pe youtube, îmi vine greu să cred că în pelicula asta au fost abuzaţi sau maltrataţi cîini. Aşa că vă sfătuiesc să vedeţi A Dog’s Purpose şi să lăsaţi să vă ghideze sufletul vostru care nu se poate să nu vibreze odată cu povestea înduioşătoare, reală şi frumoasă pe care doar cine a avut vreodată cîine o poate înţelege pe de-a-ntregul. Personal am lăcrimat cu gîndul la felul în care Zu a mea mi-a înseninat viaţa timp de 18 ani şi nu am putut să nu mă gîndesc că fără ea nimic nu ar mai fi fost la fel!
| Regia: Lasse Hallström; Scenariul: Cathryn Michon, W.Bruce Cameron; |
Distribuția: Dennis Quaid, Britt Robertson, Loggan Miller, Josh Gad, J.K.Apa, Bryce Gheysar, Juliet Rylance, Peggy Lipton.
Michaela Platon,
Jurnalist de film
