Fiecare are dreptul la propria opinie, iar acest Capernaum al regizoarei libaneze Nadine Labaki şi-a adjudecat în inima mea premiul Oscar anul trecut pentru cel mai bun film străin, deşi nu a cîștigat competiţia atît de susţinută (Shoplifters al lui Hirokazu Kore, Cold War semnat de Pawel Pawlikowski, Roma by Alfonso Cuaron).
Nu doar pentru povestea zguduitoare de viaţă a micului Zain, nu doar pentru semnalul de alarmă pe care îl trage asupra sărăciei lucii în care se zbat poate zeci de milioane de copii ai lumii, dar mai ales pentru felul în care te simţi aproape vinovat pentru mofturile, poftele şi nimicurile pe care ţi le îngădui fără să conştientizezi în clipa aia că sînt oameni la limita subzistenţei.
Zain, băieţelul de 12 ani (vîrsta estimată după dinţi de către medici, căci el nu are nici un fel de act), este nevoit să muncească pentru a-şi ajuta familia – un tată şi o mamă cărora, altminteri, nu le lipseau ţigările şi alcoolul -, preluînd pentru ceilalţi cinci fraţi responsabilităţi de adult. Ingenios, responsabil, matur, el este protectorul sorei mai mici cu un an, pe care familia o vinde oneros pentru un măritiş profitabil financiar.
Acesta este momentul în care Zain pleacă de acasă, după o scenă sfîşietoare în care mama îl bate şi îl înjură, în timp ce tatăl o duce pe sora să o mărite cu un buticar care are aproape de trei ori vîrsta ei.
Iar aventura ruperii de familie pare să fie nu o scăpare, ci un alt hiatus în viaţa oribilă a acestui copil, care îşi găseşte un vremelnic adăpost alături de o refugiată fără acte şi fiul ei de doar un an. Ce se întîmplă de aici încolo întrece orice imaginaţie, lipsurile, nebunia şi absurdul unei vieţi ce pare fără scăpare atingînd grotescul într-o succesiune de imagini zguduitoare – emblematice pentru sărăcia lumii a treia.
Excepţional cinematografiat, cu detalii de imagine a sordidului – incredibile şi panoramări simbolice – Capernaum este o realizare de mare talent, pusă în pagina cu o atenţie remarcabilă a amănuntelor ce aproape egalează inspiraţia acestei drame emoţionante pînă la lacrimi. Este genul de film după vizionarea căruia rămîi fără vorbe, într-o linişte aproape vinovată că nu poţi să faci nimic să schimbi destinele astea scălîmbe şi perfect conştient că nu e doar ficţiune, şi că la limitele astea îşi duc viaţa semeni care mai sînt şi copii.
Iar filmul explodează de-a dreptul cu cîteva scene care îţi induc toate sentimentele de neputinţă, furie, indignare, durere, revoltă, stupoare, una fiind cea din sala de tribunal în care Zain îşi dă în judecată părinţii pentru că l-au născut. Înduioşătoare sînt şi raporturile pe care oamenii aflaţi la limita subzistenţei le stabilesc, din nimicul pe care îl au fiind capabili să dea şi altora, dar şi felul în care sînt exploataţi şi prostiţi doar pentru că sînt refugiaţi şi nu au acte, prin urmare nici drepturi.
Cineastă de mare forţă, Nadine Labachi este co-scenarista acestui script răvăşitor şi interpretează şi rolul avocatei care îl reprezintă pe Zain, filmul ei reuşind nu doar să puncteze la toate capitolele care dau valoare, dar făcîndu-l să se şi detaşeze într-un fel unic în contextul cinemaului actual.
Zain al Rafeea ne uimeşte în acest prim film al lui şi aproape îl vedem devenind actor, căci este talentat, frumos şi expresiv într-un rol greu, care însă îi reuşeşte extraordinar!
Aşa că nu întîmplător regizoarea libaneză a primit la Cannes premiul juriului de cineaşti, dar şi pe cel al juriului ecumenic, fiind nominalizată şi pentru Palme d’ Or şi Golden Globes pentru cel mai bun film străin.
All în all recomand cu căldură aceasta creaţie emoţionantă pe care o puteți găsi pe NETFLIX, care are darul să ne repoziţioneze în relaţia cu valorile materiale şi umane.
Michaela Platon,
Jurnalist de film
