Recunoscută peste tot
”Sincer, <munca> de reprezentare a județului Suceava nu este mai grea decît cea de sportiv. Este mai frumoasă, este, cred, cea mai frumoasă parte. În momentul în care cîștigi medalia nu-ți poți imagina ceea ce urmează. Și o iei treptat. Și efectiv am ajuns să mă bucur de tot ceea ce-mi oferă aceste rezultate. Pentru că, datorită lor, am devenit cunoscută, am devenit apreciată, iar cînd ajung în Bucovina sînt recunoscută absolut peste tot unde merg. Acest lucru mă bucură și sînt onorată. În Bucovina mai mult decît în celelalte zone ale țării.
Curajul vine văzînd și vorbind
Merg cu mașina, în special cu mașina de la domnul Țiriac. Cu trenul pot să zic că am mers foarte mulți ani. Începînd cu 2012, cînd am mers prima dată la Orșova cu trenul și pînă în 2019, cînd mi-am luat eu prima mea mașină, am circulat doar cu trenul. Atunci nu eram foarte cunoscută, nu mă opreau oamenii pentru autografe sau fotografii. Acum, da. Oriunde merg, cu mare drag răspund întrebărilor, pentru că primesc întrebări. Cerințe de fotografii și autografe, și mă bucură foarte mult, pentru că așa copiii o să vină către sport. Noi sîntem un exemplu pentru ei și este foarte important ca ei să ne vadă, să discute cu noi și așa să prindă curaj să încerce și ei. Nu canotaj, orice alt sport.
Nimic nu este întîmplător
Eram pe data de 21 mai 2012, țin minte pentru că era sărbătoare, nu era întîmplătoare acea zi. Sfinții Constantin și Elena. Și au venit la școală, la Vatra Moldoviței, domnii antrenori de la Clubul Sportiv Școlar <Orșova> și căutau copii înalți și cu anvergură, specifici canotajului. M-au văzut pe mine stînd pe bancă, după un copac, în parc. De asta spun că nimic nu a fost întîmplător. Eram cu prietena mea cea mai bună de atunci. Sîntem prietene și acum, doar că nu am mai ținut legătura. Dar am rămas prietene. Pe prietena mea o chema Simona, iar pe colega mea de barcă tot Simona… deci, nu a fost nimic întîmplător în drumul meu de pînă acum.
Lacrimi și după 12 ani
Am decis să încerc, chiar dacă nu știam în acel moment nici ce înseamnă canotaj, nici unde este Orșova pe hartă. Am zis că eu vreau să merg să încerc. Părinții au fost puțin sceptici la început. Mama… Nu! <Ce să cauți tu, la 13 ani jumate, în capătul celălalt de țară?!>. Eu eram foarte apropiată și de bunica. Bunica s-a rugat mult timp ca eu să mă întorc înapoi… Eu am fost foarte legată de bunici. Mereu mă întorceam acasă și dormeam la bunici. Ziua mergeam la părinți, iar seara la bunici. Tata a fost cel care mi-a zis să merg să văd cum e: <Încearcă, pentru ca apoi să nu vii să îmi spui că dacă m-ai fi lăsat poate aș fi ajuns și eu cineva>. Și cu tata de mînă, pe 26 mai, am plecat la Orșova. Nu știu exact ce a fost în sufletul lui în acel moment cînd a văzut drumul foarte lung, cînd a văzut că eu rămîn la Orșova, iar el se întoarce acasă, mai povestește și acum și-i dau lacrimile. Nu-i vine să creadă că de la copilul pe care m-a lăsat acolo am ajuns acum… Practic sînt numai 12 ani.
Nu toți copiii rezistă
Sincer, de dor de casă niciodată nu am plîns. Îmi plăcea foarte mult colectivul. Mi-am făcut prieteni foarte repede. Și mă simțeam bine în colectiv. Îmi plăcea canotajul. Îmi ocupam timpul cu antrenamentele. Și mai aveam diferite activități: dans, scenete… și ne ocupau timpul. Și noi știam că peste o lună plecăm acasă și ne bucurăm de vacanță. Cumva, am acceptat lucrul de la început și mi-a fost mult mai ușor. Am avut colege care au plîns după mama, în special, mult timp și au cedat pînă la urmă și au plecat acasă, pentru că nu făceau față din cauza asta.
Kilograme în plus, kilograme în minus
La gimnaste este un program mult mai strict, nu se compară. La început noi nu am avut vreun program, nu țin minte, dar oricum mîncam ceea ce ni se oferea la masă și clar era o mîncare calitativă. Dar acum că am ajuns în lotul olimpic avem nutriționist care se ocupă de noi și s-a văzut clar schimbarea. Adică, arătăm foarte bine fizic, din punct de vedere muscular, ceea ce avem noi nevoie în canotaj, ne-a făcut să înțelegem că, dacă avem țesut adipos în plus, este doar o greutate în plus în barcă și atît. Și mîncăm cam orice, dar cu limită. Adică, nu ne spune nimeni <nu mînca trei pătrățele de ciocolată>. (Sînt subțirică), dar îndată o să revin la kilogramele mele de iarnă (rîde). De obicei stau în anumite kilograme, acum sînt mai slabă cu vreo trei kilograme față de ceea ce sînt eu în mod normal. Încerc să mă mențin aici cît pot, dar sînt sigură că în iarnă o să urc înapoi. Iarna este mult mai greu să stăm în kilograme. Mănînc și sarmale, bineînțeles. Fratele lui tata și nașul meu de botez este măcelar, cel mai vestit de pe zonă (Ancuța Bodnar este originară din Vatra Moldoviței – n.r.) și cel mai bun, deci face niște preparate delicioase si am grijă sa le degust pe toate. Mereu în competiție noi slăbim, în competiție noi sîntem la cea mai bună formă a noastră. Fără nici un efort, arderile sînt mult mai mari și ajungem să ne cîntărim și să fim uimiți că avem cu un kilogram sau cu două în minus față de kilogramele cu care am plecat inițial din Snagov, cum spunem noi, din cantonament.
Cea mai muncită medalie
Medalii sînt foarte grele, dar sînt mai greu de cîștigat decît de purtat. Dar mă bucur foarte mult că le am și sînt recunoscătoare pentru tot. Am plîns la Tokyo, cînd s-a intonat Imnul Național, a fost pentru prima dată cînd am plîns eu după o competiție. Și am plîns la Paris, după ce am cîștigat medalia de argint. A fost un cumul, așa, de sentimente, de eliberare, dar și de împlinire în același timp, pentru că chiar dacă este o medalie de argint, pentru noi este o medalie de aur. Este cea mai muncită medalie din palmaresul meu și al Simonei (Radiș, colega de barcă a Ancuței – n.r.). Eram favorite, da, la aurul olimpic, dar, cum am spus, sîntem oameni, nu sîntem roboți. Fiecare are ziua lui bună sau mai puțin bună. Noi ne bucurăm foarte mult că ne-am întors cu două medalii. Poate dacă concuram la dublu ne întorceam cu aurul, dar aveam doar una. Așa că planul lui Dumnezeu pentru noi a fost să venim cu două medalii în țară. Am fost singura țară din lume care am dublat. Adică eu am tras și în dublu, și în proba de 8. În două probe. Și am fost singurii sportivi care am reușit acest lucru.
Un sentiment greu de explicat
Cînd începe să se audă imnul este foarte greu de explicat în cuvinte ceea ce simți în acel moment. Este foarte greu. Și sentimentele astea se trăiesc doar pe podium sau doar în tribune la competițiile importante. Ești mulțumit, ești recunoscător pentru tot, ești împlinit pentru că ți-ai îndeplinit visul, ești fericit că toți cei de acasă și cei care sînt în tribune se uită la tine și trăiesc fiecare clipă alături de tine. Ai făcut o țară mîndră. Adică, tu cînd mergi la competiții nu ești Ancuța sau Simona, ești România. Deci reprezinți o țară. Și acest lucru este minunat. Îmi doresc ca toți copiii care fac sport și care o să se apuce să ajungă să li se cînte imnul pe cea mai înaltă treapta podiumului la Jocurile Olimpice.
Cheia succesului? Să fii cu zîmbetul pe buze
Ne spunea antrenorul nostru coordonator, Antonio Colamonici, că Jocurile Olimpice 90% sînt psihologice. Este foarte important să fii pregătit psihic. El a spus să mergem la competiție, să facem ceea ce știm noi cel mai bine, canotaj adică, și să ne bucurăm de ceea ce facem. Am muncit pentru asta, sîntem pregătiți. Acum e momentul să ne bucurăm și să culegem roadele. În momentul în care ești încrîncenat, lași factorii externi să te cuprindă, emoții, stres, gînduri negative, presiuni, tot, poți să fii cît de bun. Poți să fii cel mai bun din lumea asta. Dacă ajungi la competiție și ai lăsat lucrurile astea să te învingă ai pierdut. Vine o persoană, să-i spun fără experiență, mai la început, dar se bucură de competiție și face ceea ce știe cel mai bine și te înfrînge. La cea mai importantă competiție de pe planetă. Este cheia succesului să fii cu zîmbetul pe buze și să nu arăți, chiar dacă ai emoții, pentru că este normal să ai, sînt constructive, sînt firești, dar nu trebuie să le arăți celorlalți. Eu cu Simona, chiar Simona spunea, anul trecut, la Belgrad, la Campionatul Mondial, noi am cîștigat dinainte să ne împingem de la ponton, pentru că adversarele noastre, și la încălzire, pe uscat, se uitau numai la noi. Deci, ele erau panicate, stresate, supărate, se vedea pe fața lor că nu sînt în apele lor. Și se uitau la noi. Noi rîdeam, ne încălzeam foarte relaxate, foarte zîmbitoare, și este și un mod de a te impune. Deci, în momentul în care ai zâmbit, ai terminat.
Suceava e România
În canotaj, 23% din lotul olimpic care a reprezentat România la Jocurile Olimpice este din Suceava. O mare, mare onoare pentru noi. Nu mai există și raportat la numărul de locuitori… Îmi aduc aminte că după Tokyo s-a făcut un clasament general, au făcut toate celelalte țări, iar la noi a scris în loc de România Suceava. Pentru că trei medalii din patru au fost din Suceava. Am luat noi la dublu vîsle aur, patru fără la băieți argint, doi fără la băieți argint și Ana Brînză a fost la spadă, tot cu argint. Deci, trei medalii au fost din Suceava. Acum, David Popovici, din București, cîrmăcița noastră de la 8 plus 1 este din Constanța, mai este sportivul din Gorj. Restul, Suceava. Suceava și Moldova. Și Botoșani. Și Iași. Neamț. Suceava, primul și apoi celelalte. Noi sîntem frați. Noi ne înțelegem foarte bine. Sîntem foarte mîndri că sîntem moldoveni. E o mare mîndrie pentru noi că sîntem din zona asta”. Ancuța Bodnar, medaliată cu aur și cu argint la Jocurile Olimpice de la Paris. (Foto: Mihnea Tăutu și Radio Top)
