”The Greatest Night in Pop”, un documentar care merită de văzut

The Greatest Night in Pop” a avut premiera pe 29 ianuarie, pe Netflix. Documentarul prezintă o întîlnire senzațională a unor vedete precum Stevie Wonder și Michael Jackson pentru a înregistra o melodie emblematică. Organizarea a fost un adevărat miracol, cu Ken Kragen și echipa sa, aducînd împreună superstaruri precum Lionel Ritchie și Michael Jackson ca și compozitori.

Am văzut documentarul. Se împlinesc 39 de ani de cînd a fost lansată super-piesa pentru o campanie umanitară. Înainte făcuse Bob Geldof povestea cu Pennsylvania și Londra, două concerte simultane, o trupă cînta în Pennsylvania, o trupă în Londra, și tot așa. Atunci au fost și Queen. <Live Aid>, în `84. Bob Geldof a fost și în spatele acestui <We are the world>, promovînd, într-un fel, nici nu știu dacă e corect spus promovînd, pur și simplu ridicînd chestia la nivel mondial. Oricum, ca să înțelegem mai bine <We Are the World> ar trebui să vedem înainte documentarul despre Quincy Jones și despre personalitatea fantastică a lui Quincy Jones. El a fost creierul aici și el a fost creierul din aproape toată muzica din acea perioadă, pentru că artiștii care erau sub semnătura lui, toți au avut niște cariere fulminante – Prince, Michael Jackson și cîți alții. A organizat foarte multe evenimente de anvergură, plus că el era un muzician fantastic și un producător fantastic. N-a venit de oriunde, așa. (Să aduci într-un singur loc atîtea superstaruri de la vremea aia a fost ceva uluitor), numai Quincy Jones putea să o facă. Și Bob Geldof care putea să gîndească chestia aia. Ce mi-a plăcut foarte mult, la un moment dat, toate acele orgolii care se inflamau <eu vreau să cînt așa, eu vreau să fac un vers așa>, au fost bine temperate de către Quincy Jones… Imaginează-ți cum ar fi să faci asta în România… Nu reușești cu patru jurați la <Vocea României>, iar ei au șase luni timp să se certe, nu reușești să le aliniezi orgoliile. (Și la ei a fost foarte greu), iar acum nu cred că s-ar mai putea face așa ceva. În plus, nici nu cred că sînt vedetele de așa anvergură ca cele de acolo. Să ne gîndim la toate numele care au fost acolo și care, practic, nu aveau de făcut decît <oa, oa, oa>, nu mare lucru, sau poate de zis un vers pe ici-colo… Cu toate astea au participat benevol – și e de subliniat chestia asta – pentru un ditamai proiectul. Evident, Quincy Jones e cel care a putut să facă asta. Oamenii au venit pentru el și pentru frumusețea proiectului. Atîta îți trebuia să îi spui lui Quincy Jonesc <nu pot>. Cred că era capătul.

(Erau toți plini de bani și nu aveau nevoie de plată), dar există, de exemplu, <Crossroads>, festivalul organizat de Eric Clapton, o dată la un timp oarecare, în care toate veniturile sînt donate Spitalului din Antigua, unde Eric Clapton s-a refăcut după consumuri excesive de tot felul de chestii, iar acum este un spital destinat în special artiștilor care au probleme de genul ăsta – nu e neapărat doar de dezintoxicare, este și de psihiatrie. Acolo toți artiștii care sînt <number one> în lumea blues-ului sau a muzicii country vin fără plată, nu au un gaj, nu-i ca la <Woodstock> unde au cîștigat niște bănuți, nu mulți pentru vremea aia. Se vehiculează sumele – Hendrix a cîntat pentru 17.000 de dolari…

Da, e de văzut documentarul acesta. Mi-a plăcut foarte mult să le revăd fețele după atîția ani. N-aș fi crezut-o pe Cindy Lauper așa o… Cindy Lauper are o voce extraordinară, iar americanii au genul acesta de voce de parcă ar avea sticlă în gît, așa, forțat răgușită, de exemplu Bruce Springsteen… În Europa mai puțin, poate Rod Stewart, Zucchero, mai era Adriano Celentano tot cu genul acesta de voce, cu un pic de sticlă. Repet, a fost o plăcere să-i revăd. Apropo, Bonnie Taylor și Cindy Lauper au albume de blues scoase prin anii 2008-2010, s-au întors puțin la rădăcini. Discul lui Cindy Lauper, muzical vorbind, nu-i cine știe ce, dar e interesant”. Boby Stroe, organizatorul Suceava Blues Festival, organizat în memoria lui Fani Adumitroaie. (Foto: Netflix)