Suceava, un posibil hub cultural

Tudor, fiul Ancăi Parghel, una dintre cele mai apreciate artiste de jazz din România, și Oana Parghel, soția lui Tudor, au vorbit la Radio Top Suceava despre legătura lor cu Suceava, orașul în care Oana și-a petrecut anii de liceu și în care cei doi revin constant, dar și despre schimbările pe care le văd în viața culturală a orașului. Cei doi au vorbit și despre proiectele pe care le au în prezent, inclusiv despre colaborarea lor în zona sănătății psihologice și despre componenta artistică a acestui demers:

Oana Parghel: Am făcut primii trei ani aici, la Suceava, și ultimul an la <Tonitza>. Aici, la Suceava, la Arte plastice, la clasa de pictură a doamnei Angela Bolnavu, și a trebuit să lupt cu familia mea, cu o mare parte a familiei, ca să ajung să fac artă, să trec prin această parte a formării mele…, și, sigur, Anca Parghel a participat în mod nevoit la decizia pe care am luat-o legat de cariera mea profesională actuală – psihoterapeut. Și decizia asta a fost influențată în mare măsură de experiența cu Anca și mai ales de ultima parte a vieții ei, și de suferința care a rămas în urmă.

(Ți-e dor de liceul pe care l-ai făcut aici?)

Oana Parghel: Uneori, da. Pe lîngă faptul că anii adolescenței nu îi putem retrăi, a fost o experiență plină. Eu m-am simțit sprijinită în anii în care am fost aici, înțeleasă. Cei trei ani de liceu trăiți aici au fost marcanți, ca să zic așa. An de an vin la Suceava. Îl mai am pe tata aici, pe mama am pierdut-o acum șase ani.

(Dar orașul cum ți se pare, de la an la an? Schimbat?)

Oana Parghel: Văd îmbunătățiri, cu siguranță lucrurile se schimbă, sînt dinamice și asta mă bucură. Mă bucură să văd că se inovează în continuare, se aduc lucruri noi care să îmbunătățească viața oamenilor de aici.

(Dar cu activitatea cultural-artistică ești la curent? Adică știi că e teatru, știi că avem Festivalul de Artă Medievală, Festivalul de Blues?)

Oana Parghel: Am aflat în ultimul timp. N-am asistat la evenimentele acestea, care cred că sînt minunate, însă nu e timpul pierdut, cu siguranță vom găsi o modalitate.

Tudor Parghel: Oarecum la curent sînt cu viața culturală din Suceava, deoarece țin legătura cu oamenii de aici, oamenii pe care i-am menționat, care sînt în spatele acestui demers (eveniment dedicat memoriei mamei sale, Anca Parghel, care a avut loc pe 16 septembrie – n.r.) și bineînțeles că mă informează, îmi spun constant fiecare mic cîștig în zona culturală, orice proiect care ia naștere este binevenit și susținut, și eu cred că Suceava are potențial enorm de mult, și mă bucură să văd că sînt oameni care sînt implicați să facă acest potențial să se manifeste și să ridicăm Suceava la un rang, sper eu, în viitor, de hub cultural”.

(Ce proiecte ai acum, Tudor?)

Tudor Parghel: Odată, activez în sfera jazz-ului de atîta timp. Sigur că am și turnee, în funcție de perioadă. În perioada asta, de exemplu, nu sînt atît de mult plecat în turneu cît sînt în studio. Compun, fac muzică, vorbim și de jazz, vorbim și de muzică mai comercială, mainstream, eu avînd și o istorie destul de lungă în spate. Colaborez cu foarte mulți oameni, nu vreau să anunț nimic înainte să fie ceva gata. În momentul în care există o piesă nouă, un album, atunci e surpriza mai mare.

Lucrurile mișcă. Ne bucură acest aspect, în plus, la Teatrul <Matei Vișniec>, directorul, domnul Adrian Păduraru, este un prieten vechi de familie. Mama și cu domnul Păduraru, cu Adrian, erau prieteni de cînd a fost el actor aici. Avem o istorie lungă și chiar am revăzut acum cîteva zile o poză – eram pe scena festivalului de jazz de la Brașov, cu ani în urmă, în poza aia apăream noi la instrumente, eu, fratele meu la contrabas, eu la tobe, Puiu Pascu la pian, mama era într-o parte, așa, cu microfonul în mînă, și în față, la microfon, recita Adrian Păduraru. Deci, am avut momente…, mi se face pielea de găină numai cînd mă gîndesc.

(Oana, tu? Proiecte?)

Oana Parghel: Avem și aici un proiect comun, eu și Tudor, pe partea asta asociată vindecării, al treilea proiect. E un proiect foarte important pentru amîndoi, mai ales că e direcționat către bunăstarea tuturor. Sănătatea psihologică. În București lucrez în propriul meu cabinet de vreo 10 ani deja, și am extins cumva aria de vindecare, de asistare a vindecării, pentru că vindecătorul e în noi – avem nevoie doar de suportul necesar pentru ca această energie a vindecării să se activeze. Și avem și proiectul acesta, eu și Tudor, care implică și o parte artistică”.