Pentru că, pentru o vreme, o problemă de sănătate l-a transformat pe jurnalistul și scriitorul Neculai Roșca în pacient al Secției de Medicină Internă a Spitalului Clinic Județean Suceava, acesta a fost întrebat la Radio Top cum se vede spitalul din interior: ”Se vede foarte bine spitalul. Ce să vă spun eu… Eu am petrecut și o perioadă de grație, Sărbătorile Pascale le-am prins acolo și de aceea am primit și cozonac, și pască, și ouă roșii. Dar presupun că nu în fiecare zi e Paștele la spital (rîde). Asta îmi aduce aminte de o fază din armată.
Eu am făcut armata la pompieri și m-au încorporat în data de 10 septembrie, acum mulți ani în urmă. Și nu au trecut trei zile, iar a treia zi, pe data de 13, ce sărbătorește lumea? Ziua pompierilor. Mergem noi la masa de prînz, noi <pufani> (soldați aflați la început – n.r.), speriați de bombe, ca orice tînăr doritor să facă armată, să servească patria… ca atunci cînd te întorceai în sat la tine să ți se spună <Ăsta-i băitan, a făcut armata!>, așa era înainte, acum e o rușine să faci armata. Bun, și ne trezim noi pe masă cu sarmale, cu friptură, cu cartofi prăjiți, cu salată de vinete, ciorbă de purceluș și cîte o bere. Noi, pufanii, cîte o bere, ceilalți, veteranii, cu suc. Ei beau <Cico> (marcă de suc care nu mai există – n.r.), noi beam bere. De ce? Pentru că noi încă nu urcam pe mașini și nu mergeam la intervenții. A treia zi de armată era. Și am crezut: bă, uite ce armată minunată! Trai pe vătrai! Foarte repede ne-am lămurit cum stătea treaba de fapt (rîde).
Așa și cu mine la spital. Totul e ok, curat, și mulțumesc pe această cale tuturor fetelor de la Medicină Internă, de acolo, de la asistente, infirmiere, doamnei doctor Panait, care m-a îngrijit ca pe un copil obraznic ce am fost… M-a certat, dar m-a certat cu ponderație, așa ca să nu mă simt zguduit. După 40 de ani de excese vine o vreme cînd trebuie să decontezi. Toate au un capăt. Dar mă simt bine, sînt în regulă și continuăm împreună.
Revenind, curat în spital, curățenia e curățenie. În salonașul în care am fost eu internat, cu două paturi, decent, liniștit am avut noroc de un domn partener de salon pe placul meu, povestitor, mai povestitor ca mine. Am învățat despre fotbal foarte multe lucruri… Domnul Ujescu de la Udești, 84 de ani, este o enciclopedie în domeniul fotbalului și în toate… la toate nivelurile. M-am mirat. Prima dată dumnealui m-a întrebat; <Îți place fotbalul?>. Ce să spun?! <Așa și așa>, i-am răspuns. Avea un aparat de radio, au fost meciurile acelea pentru retrogradare, asculta pe <România Actualități>, m-a întrebat dacă poate să îl folosească. <Sigur, domnule Ujescu!>, i-am spus. Cînd am auzit că mai e o voce în plus în salon… <mai auzim ceva vorbindu-se>. Bun, dacă ar fi să fiu nițel cîrcotaș, nu era televizor, era doar suportul de la televizor în unele saloane. Avea televizor Dănuț Chidoveț, colegul nostru de la <Obiectiv de Suceava> (redactor sportiv – n.r.), el era pe la o altă secție și îl fugăreau asistentele că nu avea voie să se plimbe dintr-o parte în alta. Noi aveam aparat de radio, și ăla proprietate privată. Mi-au plăcut transmisiunile… dar parcă nu transmiteau emoție comentariile. Nu era nea Ilie Dobre, cel care primea telefoane de la antrenori care spuneau <Nea Ilie, mai încet, vezi că omori jucătorii ăștia cu comentariile!> (rîde). Generația de aur…”.
