”Pădurea de Molizi”, filmul regizorului Tudor Giurgiu, a fost proiectat și la Suceava. Domnul Giurgiu a prezentat ”filmul” realizării filmului.
”Sincer, știam foarte puțin spre deloc despre ce s-a întîmplat la Fîntîna Albă, și acum nouă ani, cînd am început lucrul la proiect, am avut norocul să mai găsim încă în viață doi din supraviețuitori. I-am intervievat, unul la Timișoara, unul la București. Am început să citesc cît de mult am putut găsi despre masacrul din 1941, dar mult, de fapt, despre ce s-a întîmplat în zonă, despre destinul a zeci de mii de familii, multe din ele fracturate, oameni care au rămas în România, rude rămase în satele aflate în Uniunea Sovietică la acea vreme, deportări… Toate astea m-au mișcat, m-au cutremurat și m-au dus aproape de film.
Habar n-aveam și e o bucată de istorie pe care generația mea, cel puțin, n-a învățat-o la școală. Am mai recuperat, așa, un pic, dacă aveai curiozitatea să cauți…
Am avut surpriza să văd și la premiera avută în București oameni maturi, oameni cu poziții publice, care se uitau și spuneau: <Domnule, habar n-aveam, sau, în orice caz, poate mi-a trecut pe la ureche, dar nu știam complexitatea evenimentului și mai ales efectele lui>. Pentru că asta mi s-a părut tragic – nu doar cei care au murit, care au scăpat, dar mai ales familiile lor, multe dintre ele deportate în luna iunie 1941, și tot calvarul suferit de ei – cu copii care au murit de frig, de foame, cu condiții infernale… toate aceste efecte cred că fac parte din povestea de la Fîntîna Albă.
(În cadrul documentării ați ajuns și la Fîntîna Albă?) Am fost acum doi ani, am fost la comemorarea care se întîmplă anual pe 1 aprilie, mai mult decît o comemorare, e de fapt o ocazie și pentru oficialitățile locale din Ucraina să se afirme, pentru cei veniți din România, fac și ei cît pot – discursuri, copii îmbrăcați în costume populare, cum sîntem noi obișnuiți să facem lucrurile, dar am avut și sentimentul că oamenii se adună fără să știe de ce sînt acolo. A fost mai important pentru mine să stau de vorbă prin sate cu românii care locuiesc acolo, să vorbesc cu oameni în vîrstă, care s-au bucurat auzind că venim să-i filmăm, pentru că li s-a părut că oamenii uită și, de fapt, ăsta e pericolul, pentru că anii trec și inevitabil putem uita. Rostul, cred, și al nostru, și al altora, dar vorbesc de cineaști acum, e că putem imprima pe peliculă, putem să facem ca aceste evenimente să nu treacă așa ușor.
(Ce așteptări aveți din punct de vedere al prezenței publicului, avînd în vedere că e un film greu, apăsător?) Da, oamenii vor divertisment, asta e clar. Vrei să ieși din casă, te duci să vezi o comedie, mai mănînci un popcorn și, eu știu, ieși, bei o bere și e o seară împlinită. Dar, în egală măsură, am putut vedea și în alte proiecții avute în alte orașe, oameni de toate vîrstele, pentru că au fost și tineri, sînt emoționați, varsă o lacrimă și spun că, cu tot rollercoaster-ul emoțional pe care l-a presupus vizionarea filmului, au plecat mai curioși, mai împliniți, au plecat cu o curiozitate de a citi și de a descoperi mai multe. Filmul, pînă la urmă, dacă ne gîndim la familiile noastre, la bunici… filmul propune și o poveste, o relație între doi oameni care, de fapt, pornește de aici, de la o poveste reală – doi oameni separați de urmarea acestei întâmplări. Unul rămîne în România, ea e deportată și acești oameni se revăd peste 50 de ani. Pe mine m-a emoționat revederea asta lor. De aici am pornit cînd am făcut filmul și nu văd de ce tipul ăsta de relație și de întîlnire, care, repet, putea să fie în orice familie de-a noastră, n-ar putea ajunge la oameni. Deci, eu sper să existe măcar curiozitatea de a descoperi și de a înțelege mai mult cîte ceva din trecutul nostru recent.
(Mai există cinematografe în România, nu mă refer la cele de mall.) Există, mai există, nu atît de multe pe cît ne-am dori, dar în ultimii ani am putut să văd cinematografe care aparțineau pe vremuri rețelei România Film, dar pe care primăriile le-au preluat, le-au modernizat și, sigur, se întîmplă proiecții de film, dar se fac și spectacole, adunări, întruniri, conferințe. Am văzut astfel de săli minunate la Reșița, la Petroșani, la Lupeni, în Brad, în Timișoara, cel puțin acum au renovat foarte multe. Cred că e un proces firesc și normal. E păcat că sălile care mai sînt, cele care încă sînt funcționale sau care pot fi renovate, să rămînă în paragină și m-am bucurat să văd asta”.
