Pornind de la întrebarea cum se explică dificultățile unor elevi de a înțelege unele lucruri în ciuda accesului mult mai facil la informație diversă, Emil Ursu, directorul Muzeului Național al Bucovinei și doctor în arheologie, vorbește despre rolul familiei, al școlii și despre nevoia de a restaura poziția profesorului în societate:
”Cred că fiecare pățim acest lucru: în momentul în care ai foarte, foarte multe surse de informare și foarte diverse este foarte greu de ales. Uitați-vă, de cînd au apărut aceste platforme streaming – Netflix, HBO și așa mai departe -, uitați-vă că sînt momente cînd cauți un film și nu știi la ce să te uiți, pentru că oferta e foarte mare. Dacă ai avea doar 10 filme, lucrurile ar fi mult mai simple. La fel se întîmplă și cu tinerii, pe de o parte.
Pe de altă parte, sînt cîteva, dacă doriți așa, trepte, care trebuie parcurse. Prima treaptă este familia, primii șapte ani. Or, în condițiile în care noi încă vorbim de o societate care încearcă să se regăsească pe ea însăși…, oameni foarte mulți plecați la lucru în străinătate, oameni care își cîștigă foarte greu salariul, oameni care nu au certitudinea zilei de mîine sau certitudinea veniturilor și care au rate, și care au probleme…, oamenii aceștia se ocupă mai puțin, vrînd-nevrând, de educație.
Și știți că erau acei <șapte ani de acasă>. Ei, acei șapte ani de acasă nu mai sînt șapte ani. Știți că a apărut clasa zero. Pe de o parte. Pe de altă parte, programa școlară, din cîte înțeleg eu, este foarte complicată, foarte greoaie. Și, de fapt, nu mai este, dacă doriți așa, foarte pragmatică. La care, bineînțeles, se adaugă și alte lucruri.
Uitați-vă la poziția profesorului față de elev. Cînd vreodată, pînă în 1995, ca să fiu mai exact, cît cunosc eu, își permitea un părinte să meargă la școală și să ia la rost profesorul că i-a pus o notă nu știu cum copilului sau că, nu știu, a fost foarte dur cu copilul?! Profesorul nu mai are putere. Nemaiavînd putere, profesorul nu mai poate să implementeze la clasă și să inducă fiecărui copil, în primul rînd, respectul. Îmi povestea cineva că la un banchet de clasa a VIII-a, atenție!, de clasa a VIII-a, un copil îi spunea unui profesor: <Dumneavoastră sînteți aici pe banii mei>. Pe care banii tăi la clasa a VIII-a?! Care bani ai tăi?!
Eu cred că trebuie, în primul rînd, restaurată, cred că este termenul cel mai corect, restaurată poziția profesorului, în primul rînd în societate și după aceea în clasă. Ne place sau nu ne place, în toate timpurile, dacă vă amintiți, mereu, mereu, în anii ’70-’80, se spunea: <Dom’le, în sat, cele mai importante persoane sînt primarul, preotul și învățătorul>. Era și polițistul. De ce oare? Pentru că cele patru funcții erau foarte bine plătite, nu oricine era profesor, nu oricine era polițist sau primar, sau preot și atunci, știți, oamenii se uitau cu respect. Vrei, nu vrei, devii cetățean de la o sumă în sus. Ne place sau nu ne place. Or, în momentul în care tu îți ții dascălii, știu eu, la un nivel de salarizare prost, evident că respectul în societate nu există, nu există, pe de altă parte, nici dorința, voința de a intra în sistem și lucrurile curg firesc mai departe.
Eu am avut un șoc la un moment dat să mă întîlnesc cu un fost coleg de-al meu de facultate, deci dintr-o generație despre care aveam pretenția că respectă niște valori… și care îmi spune: <Domnule, felicitări! Se întîmplă foarte multe lucruri la voi la muzeu!>. I-am spus: <Mulțumim! Te aștept cu copiii!>. Mi-a răspuns: <A… dar eu n-am ce face?!>. Am făcut aceeași facultate. Omul a subliniat: <De cîți bani mă plătesc ăștia, de-atîta muncesc și eu. De ce să-mi bat capul?>. Nu am avut o replică la chestia asta. Omul fiind profesor și l-am invitat cu elevii.
Am mai avut o experiență, un profesor care venise după o anumită hîrtie, mă rog, dînșii primesc un salariu de merit, în fine, și îi trebuia o adeverință. Și zic: <Bun, secretariatul vă eliberează, spuneți cînd ați fost…>. Mi-a răspuns: <A, dar n-am fost cu elevii>. Păi, <Cum să vă dăm adeverință?>. Mi-a răspuns: <A, dar îmi trebuie la dosar>… Și de aici discuția a deviat, concluzia lui a fost că noi ne lăcomim la leul de covrig al copilului. Oameni de la care ai anumite pretenții…”.
