Jurnalistul și scriitorul sucevean Neculai Roșca, redactorul șef al Suceava SmartPress, a povestit în stilu-i caracteristic cum erau Sărbătorile Pascale în timpul adolescenței sale:
”Am scris și pe contul meu de Facebook o povestioară. E o povestioară despre Săptămîna Mare și despre ce se întîmplă în bisericile ortodoxe sau pe lîngă bisericile ortodoxe de la noi din România în perioada Săptămînii Mari – Deniile. Deniile erau, cînd eram noi tineri, acum vreo 40-50 de ani, erau niște puncte de reper interesante pentru noi, cei care ieșeam sau doream să ieșim în lume, sau doream să ne manifestăm de acum într-un alt mod. Ieșeam din copilărie și doream să devenim și noi băitani cu acte în regulă, să avem buletin, să avem tot ceea ce aveau cei mai mari decît noi. Sigur că tot în acea perioadă, vorbesc de anii primei părți a adolescenței, se nasc primele trăiri în sufletul fiecărui tînăr, atunci tresaltă inima cînd vezi o domnișoară frumoasă, poate și viceversa, nu știu, nu îmi închipui cum vine treaba cu fetele (rîde – n.r.). E o poveste despre ce se făcea la Deniile din perioada anilor `80, cînd, îmbrăcați frumos, cu ciocatele… era vorba de o modă, cu pantaloni evazați, cu bata jos – se vedea nada fundului, şi, sigur, tricouri cu ABBA, Boney M şi Olivia Newton-John. Eu sînt dintr-o altă generaţie, mai dincoace – generația cu pantalonii pensați, pantaloni pensați însemnînd că au niște pense, așa, mai bufanți, aveam și niște sacouri pe care le purtam noi suflecate la mîneci și niște helănci… Cămășile noi… erau cămăși în magazin, dar cămășile erau, cum să vă spun eu, așa cum trebuie să arate o cămașă. Noi, cei tineri, doream să ne scoatem în evidență mușchii pectorali și, dacă nu-i aveam, rugam pe mama, pe vecina care avea mașină de cusut, sa strîmteze cămașa în partea de jos, să facă trapez, iar noi ne ridicam gulerele în sus și mergeam, așa, cu mâinile depărtate de corp. Cam cum umblă cocalarii (rîde – n.r.). Cam așa umblam, și noi mergeam la Denii cu gîndul că poate intrăm în vorbă cu o domnișoară pe acolo. Pe domnișoare le știam toată ziua de la școală, dar una e domnișoară, iartă-mă, în uniformă, și alta e îmbrăcată în civil, în cele mai frumoase și cele mai noi, și cele mai înmiresmate haine. Bun, că mergeam noi la biserică, intram și noi, căscam gura înăuntru să ne vadă cei bătrîni – <Uite, băieții ăștia au venit…>… Deci, cu dublu scop: și pentru cei bătrîni, dar și pentru noi… că poate intrăm în vorbă cu o fată sau cine știe ce să făceam.
Fumam Ateneu – era niște țigări, 6 lei pachetul, țigări mentolate. Învățaserăm noi să fumăm, cum s-ar spune. Eu m-am lăsat de fumat, cred că prima dată m-am lăsat în clasa VII-a (rîde – n.r.). Nu e rușine acum, dar nu recomand nimănui. Vă spun cam ce se întîmpla cu noi. Nu fumam, pufăiam, pufăiam țigările alea și ne ustura limba… Făcea parte din kit-ul de Paște al băitănașilor de pe Remezău de la începutul anilor `80 (rîde – n.r.).
Revenind la pantaloni, dacă vroiai să fii într-adevăr un băitan adevărat, trebuia să ai pantaloni pensați, de culoare neagră și cu vipușcă albă. Așa, ca ofițerii. Erau mai scumpi cu 100 de lei pantalonii cu vipușcă albă, dar făceam eforturi, așa cumva, și strîngeam banii, ne mai ajutau părinții, ne mai certau – <Lasă că-ți dau eu numai vipuști!>…, dar pînă la urmă acceptau situația, pentru că numai pe noi ne aveau și ne mai făceau cîte un hatîr dintr-ăsta. Mai greu cu hatîrurile atunci decît în zilele noastre, fiindcă, chiar pe bune, oamenii își cumpărau haine noi de Paște. Asta e știută. De Paște te înnoiai cu haine, poate mai creșteai peste iarnă, mai nu știu ce, abia în anul următor de Paște îți cumpărai alte haine din astea. Acum, cînd n-ai ce face: <Hai pe faleză, pînă la mall, să vedem, poate mai găsesc o bluziță, poate mai găsesc un tricou>. Adică, nu e o sărbătoare să te îmbraci într-o haină nouă cum era atunci. Atunci era ceva. Și era foarte greu de găsit pantofii, pantofii de piele vorbesc, pentru că nu erau. Deși în Suceava era o fabrică, <Străduința> se chema, unde se confecționa încălțăminte de cea mai bună calitate. Din păcate, toată încălțămintea mergea la export. Pe rafturile magazinelor erau <pantofi de morți>. Adică, dintr-un fel de carton, înlocuitor de piele să zicem noi. Ne descurcam noi și cu <pantofii de morți>, de unica folosință. Așa era atunci.
Dar era o perioadă frumoasă, perioada aceasta a Deniilor. Și, sigur, în Noaptea de Înviere, noi la biserică mergeam cu blidul. La noi, la Vicovu de Jos, doar bărbații mergeau cu blidul. Mergeai de seara și apoi stăteai toată noaptea la Înviere, pînă la 3-4 dimineață, ieșea popa afară cu <struțul>, mă rog, dădea pe acolo cu <struțul> – ca să traduc, struț înseamnă la noi, în zona noastră, a Bucovinei, buchet de busuioc (rîde – n.r.). Mai apoi, sigur, ne întorceam dimineața, cu toate ritualurile cu spălatul, cu oul sfințit… cu ouă pe obraji, fetele, ca să aibă obrazul frumos și roșu, și așa mai departe… Și pe noi ne puneau părinții noștri să procedăm la fel, dar nouă ne era cam jenă… <mă spăl cu ou pe față?>”.
În preajma Sărbătorilor Pascale trebuie să fim mai buni, trebuie să nu știu mai ce, să înțelegem, să adîncim puțin relația noastră cu Divinitatea… Dar hai să vedem lucrurile și altcumva. Era o sărbătoare și noi o trăiam ca pe o sărbătoare sau o perioadă dintr-asta care nu era, știu eu, neapărat legată de semnificația Sfintelor Sărbători, Învierii Domnului… Era un punct de reper”.
