Joi, 29 august, înainte de a-și lansa cartea ”Bătălia pentru viitorul României. Gîndurile unui român la vîrful NATO” la Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava, Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO, a fost invitatul Radio Top și a răspuns cîtorva întrebări în cadrul unei emisiuni difuzate în direct. Parte din spusele domnului Geoană la găsiți în textul care urmează.
Ambasador, ministru de Externe și secretar general adjunct al NATO
Cu toții sîntem legați de amintirile din tinerețe. Evident că la 37 de ani, ambasador în America, te marchează pe toată viața. Deci, sentimental probabil că a fost o perioadă formidabilă. Copiii mici, descopereai lumea, învățai, te băteai să bagi România în NATO și așa mai departe… și să ai o relație cu America. Practic, acolo am inventat parteneriatul strategic cu America, eu l-am inventat împreună cu niște americani, într-o cameră nu mai mare decît studioul Radio Top, care are patru metri pe trei. Și cred că era chiar și mai mică, că discutam, așa, ca între prietenii.
Și ministru de externe al României, un mare privilegiu… să ridici steagul României la NATO, să închizi negocierile de aderare la UE, cu Vasile Pușcaș le-am făcut și a fost foarte, foarte important. Și o mîndrie mare, să stai în scaunul în care stătea și Nicolae Titulescu în sine este un lucru important. Dar ca experiență, ca nivel de importanță a lucrurilor, gravitatea a ceea ce facem noi, jobul de la NATO e de departe jobul cel mai intens, cel mai complex, cel mai diversificat. Ești la vîrful unei organizații globale în care sînt 32 de țări care au 53% din PIB-ul global, care este cea mai mare forță militară tehnologică a planetei. Să vorbești în fiecare zi cu toți liderii lumii ăsteia, și cu militari, și cu ofițeri de informație, și cu diplomați, și cu oameni de afaceri… Deci, fiecare dintre ele a fost pentru mine un fel de etapă în viață, în care am încercat să fac cît mai bine cu putință, întotdeauna pentru țara mea, pentru că, pînă la urmă, ești român și reprezinți România. Dar cred că bunul Dumnezeu a avut un plan cu mine, pentru că este clar că am avut șansa să fac lucruri excepționale de la o vîrstă fragedă. Nu mă joc cu lucrurile acestea, sînt o ființă foarte spirituală și cînd te duci la Putna, și te duci la mormîntul lui Ștefan e foarte greu să nu fii serios.
Spovedania cu Google Translate
Mi-a zis unul din călugării de la Putna, am avut o discuție mai lungă și cu părintele stareț (Melchisedec Velnic – n.r.), și cu alții, mi-a spus o poveste fantastică și îți arată puțin, apropo de diaspora românească… De cinci ani sînt și eu într-o diasporă. Trăiesc la Bruxelles, mă duc la Biserica Ortodoxă de lîngă Bruxelles, părintele Grădinaru, trăiesc un pic din ce înseamnă să fii departe de țară. Și povestește părintele de la Putna o chestiune: se întîmpla să se ducă cu vreo două zile în urmă, vine o familie de români din Franța, doi părinții și doi copii, un băiețel mai măricel și o fetiță mai micuță. Și toți s-au spovedit la el. Și băiețașul vorbea românește binișor și s-a descurcat cu călugărul nostru în românește, aia mică nu prea mai rupea românește, era doar pe franțuzește. Și cu ce a făcut spovedania călugărul nostru de la Putna? Cu Google Translate. Deci asta este într-un fel o pildă a faptului că trebuie să încercăm să investim în copii și în cei mai tineri din diaspora, pentru că dacă își pierd relația cu țara și nu mai știu limba și uită de unde vin, își uită rădăcinile, este foarte posibil ca într-o generație sau două să-i pierdem și ar fi mare păcat, pentru că reprezintă o resursă mare pentru România.
Reciclarea talentului
Americanii sînt diferiți față de europeni și față de noi. Dacă ai făcut o prietenie îți rămîne pe viață. Nu trebuie să fii mare șef ca să îți răspundă la telefon. Eu am și acum prieteni făcuți în perioada de ambasador, de ministru, perioada în care eram efectiv cetățean obișnuit, că eu am plecat din politică un număr de ani și bine mi-a făcut. Deci, americanii au un fel de, cred eu, un fel mai onest de a stabili relații. Îi place de tine, ai ceva de spus, rămîne prieten cu tine, nu trebuie să fii mare șef. Și în special dacă nu ești.
Europenii sînt un pic mai tranzacționali. Sunt ok, dar e mai ușor dacă ești ditamai șeful să îți răspundă la telefon. Iar la noi, aici, la români, avem o problemă culturală, cred, care ne afectează și sistemul politic, care a rămas în urma dezvoltării societății, în mod evident. Avem atît de mare lipsă de încredere unii în alții încît e și o trăsătură a geografiei noastre. La noi, într-un fel, încerci să îți elimini adversarul politic, nu să îl învingi într-o campanie sau într-o competiție. Și asta e un fel de cruzime aproape orientală, în care spui cum e în Cartea Sfîntă – vine și omoară toți pruncii. Ce fac americanii și europenii mai bine decît noi? Oamenii serioși, că mai sînt și oameni serioși, din politică sau din viața publică, în general, din țările lor, cînd termină jobul oficial, nu mai este nici parlamentar, nici ministru, nici șef de nu știu ce la o agenție, ei reciclează talentul. Au fost alegeri în Anglia acum și au pierdut conservatorii rău de tot. Au rămas vreo 100 și ceva de parlamentari, nu au mai cîștigat. 66 dintre ei au în clipa de față job-uri în companii, în consultanță, în universități. Își reciclează talentul. Și cred că aici, dacă am da o șansă oamenilor, bărbați și femei, din politica românească, că mai sînt și oameni de calitate. Să spui <Măi, după ce termini tu jobul la parlament, sau la un minister, sau la o agenție, dacă ești om serios, dacă nu furi, dacă te ții de treabă, ai o reputație bună și știi ceva, uite că ai o șansă să fii într-un consiliu de administrație, să fii într-o universitate…>. La noi, dacă a terminat cineva politica parcă este ciumat. Aoleo, ăla nou, nu cumva să mă vadă cu tine. Văd și eu asta prin țară: <Aoleo! Noi vă iubim mult, dar haideți mai discret, că mă vede șeful de partid și îmi face dificultăți!>. Cred că aici avem și noi o problemă culturală în sensul ăsta. Ce vreau să spun: este o cultură veche în România să extragi rentă din dregătorie. Și de asta există o cultură: <Dacă sînt aici, hai să maximizez profitul>. Și nu spun că ăsta este singurul motiv pentru care unii fac și prostii, și mai sînt și corupți, și care nu-și fac treaba serios… Dar cred că dacă am avea un proces de selecție, de atragere de talent, de oameni serioși în politică, și după aia le-am oferi și după ce ies din politică o reîntoarcere în traseul normal, poate ca am avea o clasă politică mai de Doamne ajută.
Toată lumea vrea să învețe ceva de la NATO
Am călătorit mult. Am fost în State foarte des. După aia în țările de pe flancul estic, am fost, pentru că acolo avem grupuri de luptă, am fost în țările Baltice. Evident, în Bulgaria, în zona asta de Marea Neagră am fost foarte mult. Am călătorit destul de mult și în țările partenere NATO, în Orient, dar în principal în țările aliate. Mult la Paris, foarte mult la Paris. Franța are un rol important și oarecum special în NATO. La Ankara. Mergem peste toate. (Partenerii mă privesc cu respect, cu teamă, cu admirație, cu invidie), cu un pic din toate. Toată lumea recunoaște că sîntem cei mai buni din lume la <sportul> nostru. Chiar dacă nu-ți place de NATO, sau există prin Africa, Orientul Mijlociu, niște prejudecăți, sau Afganistanul, de exemplu, a lăsat niște urme, operațiunea din Libia acum niște ani a lăsat niște urme, deci nu-i peste tot ușor. Dar chiar dacă unii se uită politic mai așa sau mai așa la noi, la NATO, toată lumea recunoaște că sîntem cei mai buni din lume și toată lumea vrea să învețe ceva de la noi. De la NATO. Și atunci sînt foarte pragmatic: <Spune, domnule, ai o dorință să fii partener cu NATO?>. Am avut discuții cu Ghana, discuții cu Insulele Capului Verde, în Irak, în multe zone. Argentina acum vine către noi să devină partener. Columbia e partener cu noi. Adică sînt țări foarte interesante. Dar cele mai multe nu vor să fie într-o relație de parteneriat cu NATO, vor doar să preia de la NATO lucrurile bune. Și-și trimit tinerii ofițeri la școlile noastre militare…
Impresionat de atmosfera de la România-Belgia, de la Euro
Am fost la Londra. Am fost la Arsenal pe stadion, ediția trecuta. Am fost la un meci senzațional, am fost și cu băiatul meu, cu Alexandru. Am prins un început de weekend acolo. La concerte, am ratat la mustață, am vrut să mă duc la un concert al Andrei, la Londra, la O2 Arena, dar am ratat-o că n-am putut să plec de la serviciu. Meciul meciurilor a fost unul din Campionatul European de fotbal, am fost întîmplător la meciul cu Belgia. Nu m-a mirat atmosfera spectaculoasă de acolo, pentru că eu am mai fost și la Campionatul European din Elveția. Și atunci era băiatul meu foarte mic. Apare tot timpul în ziare o poză cu niște puști pictați cu tricolorul pe față. Ăla e fi-miu. E o fotografie aproape iconică, cum zic ăștia. Și acolo am văzut un început de mîndrie românească, de patriotism românesc, de bucurie de a afișa faptul că ești mîndru de țara ta. Dar ce am văzut acum în Germania depășește orice imaginație. Eu cred că, de fapt, românii aveau nevoie de un astfel de succes în fotbal ca să-și exprime ceea ce sînt.
Sportul, un vector de imagine, dar nu singurul
Sportul este un vector, dar nu singurul care îți face țara cunoscută. Dau un exemplu. Vorbeam de Via Transilvanica. Eu am fost și anul trecut cu Alin Ușeriu, cu frații din Bistrița care au avut această idee genială. Și m-am dat cu bicicleta pe malul Mureșului și m-am dus pînă în Cetatea Albei Iulia cu el. Acum cîteva săptămîni, Via Transilvanica a fost promovată pe acel ecran gigant din Times Square din New York. Și atunci, pe lîngă sport, evident, cînd o vezi pe Nadia aducînd flacăra olimpică pe Sena cu Serena Williams, și cu Carl Lewis, și cu Nadal… Da, sportul este o componentă, dar nu este singura. Sînt și alte branduri românești… Am vorbit despre Transilvania, în lumea culturală Ghenie, pictorul din Cluj. El vinde un tablou cu cîteva milioane de dolari. Iar ideea asta că a promova imaginea României este o chestiune a comuniștilor este o prostie. Pentru că, așa cum vorbeam cu omul care muncea să facă afine, aici, în Suceava, și se plîngea că sticluța lui de sirop de afine sau dulceața de afine pentru cei care vor să cumpere e prețul prea mic… dacă ai un brand de țară bun îți vin și investitori, terenul crește ca valoare, economia crește. E ca oricare meserie din lume. Dacă ai reputație bună, lumea vine după tine. Deci promovarea sistematică a României este un lucru pe care trebuie să-l facem cu toți. Sau Ina. E o nișă, dar acolo sînt milioane de tineri. Am învățat de la finlandezi, au o chestie foarte bună de promovare. Știi cînd trebuie să investești în străinătate, în brandul tău de țară? La adolescenți. Nu cînd sînt formați – au deja o judecată sau o prejudecată. Iar România are astăzi, mă uitam pe cifre, că sînt obsedat de economie. Dacă nu ai bani, nu faci nimic. Eu am ajuns să fiu atît de pragmatic, cum zice americanul <Show me the money>, arată-mi unde e bănuțul. Pentru că degeaba faci tu frumos în străinătate și faci vizite pe nu știu unde dacă nu se întîmplă business, dacă nu se întîmplă bani, dacă nu se întîmplă creștere economică. Și noi avem astăzi din PIB-ul României undeva spre 2% turism. Cehia are undeva spre 12%, Ungaria are 10%, Spania, o țară cu economie formidabilă, are undeva spre 20%. Nu e normal ca o țară cu suprafața Marii Britanii ca România să aibă atît de puțini turiști străini.
România, mai bine văzută în Indonezia decît în Polonia
Brandul de țară este cenușiu. Am un prieten foarte bun englez, galez de fapt, și este cel mai bun specialist din lume la branduri de țară. Simon Unhold, nu știu dacă îl menționez și în cartea mea, cred că da. Și el face în fiecare an un clasament al brandurilor de țară. Și spune o chestie foarte interesantă, cică: <Domnule, uite care-i povestea și percepția altora despre alte țări. România este mai bine văzută în Indonezia sau Mexic decît în Polonia, Germania sau Franța>. Poate că ei, de la distanță, ne văd ca pe o țară europeană și probabil cred că e ceva… Deci, brandul de țară românesc este, aș spune, destul de cenușiu, destul de inegal. Și cred că dacă nu faci un lucru sistematic de a investi în brandul tău, automat nici afina mea de la Bucovina nu se vinde bine, nici investiția nu vine, tînărul îți pleacă…
Rapidistul dintre steliști
Mai țin cu Rapidul. Nu știi cu ce echipă ții pînă cînd te duci prima oară pe un stadion. În mod normal, părinții mei țineau amîndoi cu Știința Craiova. Tata era ofițer, dar tot cu Craiova ținea. Cartierul unde am fost ca tînăr și adolescent era cartier de militari, erau blocuri de militari, de ofițeri. Toată lumea era cu Steaua, adică nu exista cineva să nu fie cu Steaua, dar tatăl unui coleg de școală generală, rapidist, pe fi-su și pe mine ne-a luat la un meci pe Giulești. S-a terminat. Dacă eram la primul meci pe Ghencea, probabil că eram stelist, dacă eram pe Ștefan cel Mare, eram în altă parte. Rapidiștii au dezvoltat un fel de legendă care mie îmi place ca idee: <Domnule, sîntem un club mai mic, care ne batem cu ăia foarte mari care au putere>. Deci, ăla mic contra ăla mare, David contra Goliath. Si asta e o poveste frumoasă, chiar dacă nu e tot timpul adevărată.
Pace avem și vom avea
Apropo de brand de țară. România, uite la frumusețea asta de Bucovină. Am fost săptămîna trecută prin Vîlcea, pe la mănăstirile de acolo. Este frumos! Prin Apuseni, pe unde vrei tu… Și atunci, mie mi se pare anormal ca o țară cu o climă atît de bună ca noastră, mai ales în zona asta colinară, să nu fie o zonă în care echipele de fotbal, de exemplu, din toată Europa, să nu-și facă cantonamentele de vară la mine… Ar trebui să vină echipe din Turcia… Iarna înțeleg, trebuie să mergi la cald, pentru că la noi e mai frig, mai e și zăpadă cînd și cînd. Dar vara… Cehii și slovacii fac asta și fac o căruță de bani. Dar e treabă de promovare, treabă de coerență…
Eu sînt foarte optimist față de viitorul României. Știu că va fi foarte complicat, știu ce înseamnă să ai pace. Bine că avem pace în țara asta și o să păstrăm pacea. Nu doar că am să revin în Bucovina și pe la Putna, dar eu sînt convins că o să avem niște ani foarte frumoși în fața noastră”.
