Luna aceasta, istoricul american Grant T. Harward a vizitat pentru a doua oară Suceava, la invitația Muzeului Național al Bucovinei, în cadrul unui turneu în România prin care își promovează cartea <Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul>, recent apărută la Editura Corint. Volumul demonstrează consecințele dezastruoase ale manipulării ideologice și ale urii etnice, subliniind totodată importanța asumării responsabilității istorice.
În 2011, domnul Harward a fost pentru prima dată la Suceava. În 2005, dr. Grant T. Harward, care în prezent lucrează la US Army Center of Military History, a venit pentru prima dată în România. În 2005 și 2006 a locuit la București, fiind misionar al Bisericii Lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă. Cum de a ales România și cum i s-a părut țara noastră, a povestit chiar el în cadrul unei emisiuni la Radio Top:
”Nu am ales eu să vin în România, Biserica noastră, liderii au decis asta. Nu m-am speriat (rîde), chiar m-am bucurat. Să fie în Europa, Europa de Est, ceva necunoscut… Nu știam nimic despre România. Nu am făcut legătura nici cu Dracula pînă tîrziu. Am ajuns la Centrul de pregătire al misionarilor, în Provo, Utah. Am învățat acolo mai multe despre limba română și am avut un instructor acolo, care a fost chiar român, și a spus: <Aaaa, cînd vă gîndiți la România, vă gândiți la Dracula, nu?!>. Atunci mi-am spus: <Oh, da, Transilvania! E în România!>. În mintea mea Transilvania a fost un loc separat de România, magic, nereal… ceva de basm, nu exista. Atunci eu nu știam nimic despre România, nimic, nimic. Nici un cuvînt în limba română nu știam. Poate am auzit de Nadia Comăneci, dar mai degrabă după ce am fost chemat la România am realizat că Nadia Comăneci este româncă. Acum știu multe. Acum este invers: sînt un misionar al României în America (rîde).
Sora mea a venit cu mine o dată în România, a venit mama mea, încă o soră… am șapte surori și doi frați. Sîntem o familie mare. 10 la părinți, cam mult! (rîde). Le-a plăcut, a fost o mare experiență pentru ele cînd au venit. Și cînd vorbesc cu oamenii, zic întotdeauna: <Duceți-vă la România fiindcă e toată frumoasă, are toată multă cultură, oameni foarte primitori, mîncare bună!>.
(În privința cărții, de ce m-am aplecat asupra istoriei României și de ce am ales această perioadă a celui de-al Doilea Război Mondial), pentru că de cînd am fost mic copil m-a interesat al Doilea Război Mondial, m-a fascinat pe mine. Nu știu, probabil vine de la bunicul meu, care a fost marinar în US Navy, nu în timpul războiului, înainte de război, în anii `30, a fost la un portavion, USS Lexington, chiar a căutat-o pe Amelia Earhart cînd s-a rătăcit în Pacific. Chiar dacă nu a fost la bord, a fost ceva important pentru el. Și mi-a povestit despre viața pe bord, mi-a arătat poze… Țin minte de Robert Ballard, care a descoperit Titanicul. El a găsit și nava Bismarck, tot din al Doilea Război Mondial. Deci, de cînd am fost mic copil am vrut să studiez istoria, mai ales istoria militară și cea din al Doilea Război Mondial. După, am venit în România, am învățat limba română și a fost logic, <no-brainer> zicem în limba engleză, ca să studiez Armată Română, adică România în al Doilea Război Mondial. Am aflat că nu este cam nimic scris în limba engleză, mai ales, despre România în al Doilea Război Mondial. Este o singură carte în limba engleză despre Armata Română și cam atît și s-a scris în anii `90.
(Pe partea de documentare) am început la București, la Arhivele Naționale ale României, la dosarele Ministerului Apărării Naționale, din cabinetul militar al lui Antonescu… Am căutat și printre alte arhive, mai ales că am primit o bursă de un an de la Fulbright (cel mai prestigios program de schimburi culturale, științifice și educaționale desfășurat de Statele Unite ale Americii în întreaga lume, coordonat de Biroul Afacerilor Culturale și Educaționale al Departamentului de Stat din S.U.A. – n.r.) ca să mă duc la Pitești – acolo sînt Arhivele Militare Naționale Române. Am stat aproape un an în total și m-am uitat prin dosarele pentru Armata a III-a, Armata a IV-a și cîteva corpuri de armată. Nu am avut timp să mă uit la 12 corpuri de armată. Am vizitat muzee. Am cercetat documentele de după război, despre crimele de război, m-am uitat la dosarele din securitate… Am citit și ziarele, m-am dus la Biblioteca Academiei Române și acolo au toate ziarele, mai ales pentru soldați, ca să văd ce propagandă au citit soldații români. Am făcut interviuri cu veterani de război, am fost pe la Suceava, București, Constanța, Oradea, Timișoara, Iași, Sibiu… cam peste tot. Am vorbit cu în jur de 40 de veterani. Am folosit și alte interviuri care au fost publicate, adică făcute în anii `90. (…) Lumea din România a fost deschisă la dialog în mare parte. Cei la arhive, de la biblioteci au fost foarte deschiși, profesioniști, m-au ajutat. Veteranii de război au vrut să vorbească și a fost interesat că un american i-a întrebat despre experiențele lor. Și au vrut să vorbească despre experiențele lor și am primit sprijin, mai ales din partea Asociației Naționale a Veteranilor de Război.
A fost o experiență interesantă pentru mine, ca istoric. Întotdeauna e o experiență profundă să aflu cît mai multe. Și să am șansa să pun mîinile mele pe aceste rapoarte scrise acum 80 de ani… rapoarte care au atît de multă viață acolo. Poate sînt văzute numai ca niște litere, ca niște hîrtii plictisitoare, dar de fapt au patos. Sînt o oglindă spre trecut, ca să înțelegem mai bine. Sînt pasionat de istoria aceasta, îmi doresc să înțeleg mai bine. Am învățat cuvinte noi, am învățat lucruri noi despre România…
Vreau să scriu mai mult despre România, despre frontul intern, cred că se zice <home front>, despre viața politică de aici, despre politica <antonesciană>… cum a afectat societatea românească. Ce s-a întîmplat în România în timpul războiului, în spatele frontului. Nu în lupte, în România, cum a schimbat societatea. Cum au lăsat-o și cum s-a schimbat. Aveam această narativă din America sau Uniunea Sovietică cu bărbați pe front și femei în fabrici. În România a fost la fel, dar nu au fost așa de multe fabrici. Vreau să scriu despre cum s-au refugiat. Asta înseamnă că trebuie să revin în România, vreau să studiez și economie, și așa mai departe. Trebuie să revin. Să revin în România e o mare plăcere”.
