Frumusețea proprie eternului feminin

Președintele Societății Scriitorilor Bucovineni și redactorul șef al revistei ”Bucovina literară”, poetul Alexandru Ovidiu Vintilă, a vorbit despre imaginea Femeii în poezia românească:

De la începuturile ei, poezia românească a celebrat femeia. Poeții Văcărești, și Ienăchiță, și Alecu, și Iancu au scris despre femeie și iubire în versurile lor. Apoi, să nu-l uităm pe Costache Conachi, un mare îndrăgostit, un pasional al literaturii române. În fine, nu cred că există poet român care să nu fi scris despre femeie, despre mamă, despre frumusețea proprie eternului feminin.

La Eminescu e cunoscută poezia în care femeia e idealizată, e un simbol al iubirii, al aspirației sufletești. Apoi, trebuie să subliniem locul major, central, pe care-l ocupă Nichita Stănescu, în ceea ce privește poezia închinată femeii, poveștile sale sentimentale, îmbrățișările atît de profunde încît ajunge să spună: <Când ne-am zărit, aerul dintre noi/ și-a aruncat dintr-o dată/ imaginea copacilor, indiferenți și goi,/ pe care-o lasă să-l străbată./ Oh, ne-am zvârlit, strigîndu-ne pe nume,/ unul spre celălalt, și-atît de iute,/ că timpul se turti-ntre piepturile noastre,/ și ora, lovită, se sparse-n minute>. Tot Nichita scrie: <Mîinile mele sînt îndrăgostite,/ vai, gura mea iubește>. Și Labiș scrie, de asemenea, în poezia sa despre femeie, evocă figura mamei, dar și intensitatea primei iubiri.

Concluzionînd, fără să ne lungim, femeia a fost cîntată de poeți dintotdeauna, și în limba română a fost sursă de inspirație și o oglindire a valorilor estetice și umane. Prin urmare, la mulți ani tuturor femeilor, nu doar din România, ci din întreg spațiul lumii acesteia!”.