Artistul fotograf Dimitrie Balint a împlinit pe 16 septembrie 94 de ani, ocazie cu care, la Galeria Zamca, a deschis o expoziție cu 94 de lucrări. Directorul Muzeului Național al Bucovinei, Emil Ursu, a vorbit la Radio Top despre apreciatul fotograf și, pornind de la importanța pe care o are munca acestuia, a rememorat cîteva aspecte din viața de demult a românilor.
”El face parte din istoria Sucevei, iar ceea ce reușește el să fotografieze, astăzi, în mare parte nu mai există. Ca atare, el, practic, deține o colecție de documente. Dacă n-ar fi fost domnul Balint, foarte multe lucruri nu ne-ar fi fost cunoscute.
Noi trecem cu nebăgare de seamă pe lîngă diverse obiective. <IRIC>-ul, ne amintim cu toți zona <IRIC>-ului (fostă fabrică de preparate din carne – n.r.) în Burdujeni. A dispărut <IRIC>-ul, a apărut acolo un restaurant, <Scorpion> se numea, a dispărut <Scorpion>, acum se deschide un supermarket. Zona, în 30 de ani, s-a transformat foarte puternic. Pe o altă zonă a <IRIC>-ului se construiește un bloc. În spate sînt nu știu ce firme. Am dat un exemplu. Autogara din zona centrală a orașului a fost demolată și se construiește altceva acolo. Hotelul <Gloria>, cu restaurant refăcut, restaurat, dărîmat, se construiește un al proiect. Ne uităm în zona Sucevei. Păi, Moara… mergeai la Moara Nica, nu întîlneai pe nimeni. Acum e plin de, nu știu, cartiere, cred, case. Mereu, mereu se transformă.
Sînt fotografii din perioada interbelică cu actualul Liceu <Ștefan cel Mare>. Peste drum de liceu era o casă cu un gard din fier forjat. Mereu mă uit și încerc să îmi închipui cum a arătat el în epocă, grație acelei fotografii. Astăzi, povestea e de anul trecut, cred că din 16 octombrie, noi am făcut la muzeu o întîlnire cu a doua generație după Holocaust, după Transnistria, supraviețuitorii Transnistriei. Mă rog, ei erau copii atunci, astăzi sînt cu toții plecați în Israel, în special, mai puțin o familie care era plecată în Germania. Și un medic pediatru pur și simplu plîngea. Spunea: <Domnule, am avut un sentiment de goliciune, m-am dus pe strada unde am avut noi casa, unde am copilărit. Nu mai era casa. Rădăcinile mele au fost șterse>. Efectiv, omul ăla plîngea în hohote.
Vă amintiți pix-urile alea galbene, <Bic>, apărute în anii `90? Nu știu dacă mai sînt. Ele vor dispărea. La un moment dat o să le căutam. Mai erau stilourile alea <Flaro>, curgeau… astăzi sînt piese de muzeu. Sînt piese de colecție, le caută colecționarii, costă bani mulți.
Întotdeauna în istoria omenirii, mai ales că avem de-a face cu revoluții, s-a văzut următoarea chestiune: o generație a crezut în revoluție, a făcut revoluția și a încercat să schimbe sistemul. Întotdeauna generația a doua, și mai ales generația a treia, a vrut altceva. Noi sîntem generația, vorbesc de cei care au acum în jur de 50 de ani, noi sîntem generația video. Noi am fost transformați foarte tare de casetele video, de filme și de videoclipuri. Cum să spun… Sînt celebre acele videoteci făcute în apartamente, cu 100 de lei noaptea, dar ce era interesant: strălucirea. Întotdeauna omul a fost atras de lumină și de strălucire. Ei bine, ca la Bizanț. În Bizanț, cînd ajung cruciații prima dată au un șoc din cauza strălucirii. În Bizanț exista apă curentă, exista canalizare, ăștia nu știau ce aia… în sfîrșit, biserici cu aur și așa mai departe. Este, după aceea, Conciliul de la Ferrara, 1448, se duce Patriarhul Constantinopolului cu toată suita în Italia. Cînd debarcă ortodocșii, italienii rămîn fără replică din cauza strălucirii. Ei, la fel am pățit noi cu aparatele video și cu videoclipurile. Ne uitam toți, vedeam firme luminoase, vedeam foarte multă lumină, haine, bunăstare. Acum, astăzi, cînd mă uit la aceleași filme, îmi dau seama că, de fapt, nu e chiar așa o mare bunăstare… Eram noi jos tare.
Eu aveam în decembrie `89 17 ani. Am făcut 18 imediat, în `90. Sincer, eu am crezut că în cinci ani de zile România o să fie ca pe Broadway. Adică plină de reclame, magazine cu tot felul… Au trecut cinci ani, adică s-a făcut 1995, și mi-am dat seama că, de fapt, e o mare problemă și am început să-l urăsc pe un fost ambasador al nostru în Statele Unite, Oracolul din Dămăroaia, Silviu Brucan, care a zis că în 20 de ani vom ajunge la acel nivel. Începusem să-l urăsc. Mi-am dat seama că Brucan are dreptate și am început să-l urăsc și nu l-am suportat niciodată din motivul ăsta. Țin minte că în `90 m-am dus la magazinul alimentar din George Enescu, era o alimentară mare acolo, iar la casa de marcat, pe casa de marcat apăruseră țigări occidentale – LM și Kim, Kim roșu, care era super lung și subțire. Domnule, mă uitam, mi se părea: <Mamă, ce țigări extraordinare!>. Și, dacă vă amintiți, imediat, în 90, mai spre toamnă, au apărut acele pulpe americane. Mi s-a părut foarte mare belșugul”.
