Pînă pe 6 iulie 2025, Muzeul de Istorie din Suceava găzduiește expoziția ”Scurtă istorie despre Gopo”, mulțumită Muzeului de Istorie din Brașov, condus de Nicolae Pepene.
Patrimoniul care ar fi rămas în depozite
”(Ion Popescu Gopo are vreo legătură cu Brașovul?) Nu. Legătura a fost pasiunea comună, așa, peste ani, între noi, la Brașov, și Ion Popescu-Gopo pentru banda desenată. Ion Popescu-Gopo s-a lansat ca artist făcînd benzi desenate pentru diverse ziare mai puțin importante din București. Noi, la Brașov, începînd tot dintr-un an de centenar, de marele centenar din 2018, organizăm un festival internațional de benzi desenate. La nivel european, e singurul festival de benzi desenate istorice, dar ca mărime, ca importanță, trebuie să ne vedem, ca să zic așa, de lungul nasului. Nu ne comparăm cu ce înseamnă un festival de bandă desenată din Franța sau din Belgia. Din cauza impactului. La noi, din păcate, s-a pierdut acest interes, această dragoste pentru benzi desenate. Încet, încet o recuperăm, dar foarte încet. În schimb, dincolo este o industrie. (Și dacă dumneavoastră nu ați fi fost, dumneavoastră, colegii de la Muzeul Brașov, toate aceste bunuri care au aparținut artistului ar fi rămas ascunse?) Ar fi rămas în depozite.
O epocă ștearsă din istorie
(Dar Muzeul Național ce face?) Muzeul Național face foarte multe activități, dar nu trebuie să îi reproșăm Muzeului Național. Eu zic că ar trebui să ne reproșăm tuturor că nu avem specialiști dedicați pentru, repet, alt tip de patrimoniu decît patrimoniul istoric arhicunoscut. Uitați, avem diverse clădiri pe lîngă noi. Înseamnă patrimoniu industrial. Peste, nu știu, zeci de ani cineva se va întreba care este moștenirea istorică de după anul 1990. Ce clădiri? Mă uitam, apropo de spațiul ex-sovietic. Au mai păstrat anumite amprente legate de statui, de diverse monumente, care îți dau o imagine asupra propagandei comuniste. Noi ne-am apucat repede, am rupt toate pozele cu Ceaușescu din manualele de istorie, din cărțile de propagandă, am dărîmat statuile. La un moment dat, anumite generații vor spune: <Păi, n-a fost chiar atît de rău. Care propagandă?>. (Dar, dumneavoastră din punctul ăsta de vedere, nu cu perioada comunistă, la Brașov stați bine față de municipiul Suceava, unde clădirile istorice au fost demolate în perioada `80). Păi, haideți să o luăm altfel. Stăm bine, dar ținînd cont de faptul că era unul dintre cele mai importante orașe muncitorești ale României stăm prost, pentru că aproape toate platformele industriale au fost dărîmate, se construiesc cartiere. Și dacă este să faci o istorie a comunismului, da? Spre exemplu, mi s-a întîmplat să văd pe viu în fosta RDG. Nu ai un traseu, așa, prin orașe în care să dai niște repere ce a însemnat perioada comunistă și sub acest raport al dezvoltării orașului, al dezvoltării industriale, încet-încet dărîmăm tot. Și repet, ajungem aproape incredibil să ștergem din istorie, vizual, o epocă, una care ne-a marcat istoria altfel.
Mozaicul cultural
Brașovul, la un moment dat chiar era numit Iașov, așa, în glumă, are o moștenire culturală foarte puternică din Moldova și mulți oameni de valoare sînt din zona Moldovei. Deși există, așa, un anumit soi de complex din partea celor care se cred cu rădăcini istorice în Brașov față de noii veniți, dar să fim serioși. Brașovul din prezent este un mozaic cultural, pentru că noii veniți înseamnă și cei din satele din jurul Brașovului care au venit primii să ocupe locurile din fabricile brașovene, înseamnă și moldoveni, și olteni, dar vă spun un lucru – cel mai important brașovean din punctul meu de vedere reprezintă cumva imaginea ce înseamnă Brașovul contemporan și, eu zic, este motiv de mîndrie, nu de făcut mișto. Este singurul român care ajuns în Cosmos, Dumitru Prunariu, care nu este brașovean cu origini în Brașov, are originile sale, dacă nu mă înșel, în nordul Moldovei, dinspre mamă, și dinspre tată undeva în vestul României. Deci, care e brașoveanul, de fapt? Eu zic că atunci cînd vorbești de ce ești, cum ești, ar trebui să te întrebi ce lași pentru orașul ăla pe mai departe și cum ți-ai pus amprenta.
Go de la Gorenco și Po de la Popescu
Haideți să vorbim de un bucureștean-bucureștean. Se numește Ion Popescu Gopo, pentru că s-a născut pe 1 mai 1923 la București, dar povestea lui este foarte interesantă, în sensul că tatăl său, OK, român, se numea Constantin Popescu, era pictor de biserici, deci ca să înțelegem și de unde pasiunea pentru desen, pentru artă a viitorului mare om de cultură, dar mama sa era ucraineancă. Se numea Olga Gorenco. S-au refugiat după revoluția bolșevică în România și numele de Gopo, acest nume artistic, vine de la Go-Gorenco, Po-Popescu. Da? Deci, s-au îmbinat primele litere din numele mamei și al tatălui, și așa a apărut Ion Popescu Gopo.
O catalogare eronată
Ei, acest bucureștean crescut într-un mediu artistic, vă spuneam cu ce s-a ocupat tatăl său, în perioada războiului a ajuns să aibă primele sale lucrări artistice și, v-am spus deja, discutăm de benzi desenate și de desene satirice, era un om de stînga, pentru că destul de repede, în 1946, ajunge să aibă o primă colaborare, probabil că atunci a fost și plătit pentru primele lucrări cu un ziar de satiră de stînga. Și, mă rog, avem și un titlu așa interesant pentru ziarul ăsta, rar îl găsești prin arhivele românești: Pițigoiul. Și este remarcat, ajunge să colaboreze, cum vă spuneam, cu presa de stînga și foarte interesant și aici un episod, așa, pe care nu știm cum să-l interpretăm. Ajunge să primească încrederea regimului comunist, pentru că în 1949 primește sarcina ca împreună cu tatăl său și cu Matty Aslan să facă primul film de animație românesc. Se numește <Punguța cu doi bani>, înțelegem de unde sursa de inspirație. Și imediat, după mai puțin de un an, este trimis la Moscova ca să învețe să facă animație de adevăratelea. Și apoi, cu sarcina ca după școlire, cînd se întoarce în țară, să înființeze un studio de animație românesc. Deci, așa își începe cariera Ion Popescu-Gopo. Dacă nu ne uităm la opera sa și luăm doar aceste ultime repere de la începutul regimului comunist, ajungem să credem într-un mod foarte superficial că discutăm de un om aservit regimului comunist. Dacă adăugăm la treaba asta faptul că el a fost președintele Uniunii Artiștilor, undeva de prin 1973 pînă în 1989, al Asociației Artiștilor, iarăși, în mod nedrept, îl catalogăm ca fiind cineva atașat propagandei comuniste. Dar, dacă ajungem să vedem filmele sale de animație care l-au făcut celebru, ne dăm seama că geniile nu au… Este cel mai nedrept și cel mai ticălos mod să-i încadrăm în niște registre normale.
Gopo, prietenul lui Walt Disney
Omul ăsta depășea orice ideologie sau poate am zice altfel – într-o zonă oarecum săracă artistică, în anii `50, în România, el a avut o șansă. Dacă el era în Statele Unite, unde totul era o industrie, poate nu era decît un desenator a lui Walt Disney. Nu ce a fost mai tîrziu, un prieten cu Walt Disney, care era, cum am spune așa, să folosim un limbaj specific lui Walt, era fanul lui Gopo, pentru că i s-a apărut ceva absolut genial ce a produs Gopo, mai ales că Gopo a declarat fără să se ascundă că a plecat, sursa sa de inspirație a fost într-un fel Disney, pentru că el a spus că ce a creat Disney ține cumva de perfecțiune și că orice ar încerca pe acea linie nu poate să fie decît o copie mai mult sau mai puțin reușită, și atunci el a încercat artistic să facă opusul. Adică de la un desen foarte complex, cum este animația lui Disney, el s-a dus într-o zonă foarte simplificată a desenului. Și dacă ne uităm și pe animații, și pe desene, și pe caricaturile lui Gopo, vedem că din trei linii el spunea o glumă și că dădea un înțeles chiar istoriei. Expoziția noastră se numește <Scurtă Istorie Despre Gopo>. De fapt, cînd veți veni la Muzeul de Istorie de la Suceava, că sînteți localnici sau că sînteți turiști, veți intra în lumea lui Gopo.
