Săptămâna aceasta, România a mai bifat o performanță de sezon mort: a reușit să transforme disputa dintre merdenea și croasant în subiect de interes aproape național. A intervenit lumea bună, lumea rea, lumea cu unt, lumea cu margarină și, după cum se spune, până și Academia Română a fost chemată să vegheze dacă foietajul nostru identitar mai are sau nu drept de cetate. A fost, desigur, exemplul perfect de petardă despre care vorbeam. Vara trece, lumea se ceartă pe merdenele, iar partidele și Nicușor Dan își văd liniștite de adevărata lor ocupație: aceea de a nu avea chef nici de o nouă guvernare, nici de alegeri anticipate.
Politicienii noștri se uită acum unii la alții ca muncitorii din bancurile vechi, îndemnându-se cu lehamite să intre în șanț. Numai că șanțul se numește guvernare. Au stat toată vara la umbră, au consultat, au interpretat, au dat pe surse, au dat înapoi, iar acum se miră că și luna August a trecut fără să le țină loc de program politic.
Trăim un moment rar și aproape poetic. Bolojan a fost dat jos, dar, al naibii, în dimineața asta este tot la Palatul Victoria. România ar putea sărbători cea mai lungă perioadă fără Guvern funcțional, însă paradoxul e că nicio profeție apocaliptică a marilor analiști nu s-a împlinit. Țara nu s-a prăbușit, leul nu s-a aruncat în Dâmbovița, terasele sunt pline, mallurile la fel, lumea merge înainte cu aceeași nepăsare balcanică învățată în decenii de improvizație. Corul de Mafalde molfăie în barbă junk-amenințări, iar CTP, care vede în fiecare colț al istoriei câte un capăt de lume, ne explică acum că, de fapt, cineva dorește extragerea României din Uniunea Europeană. Desigur. În România, când nu avem Guvern, înseamnă că ne scoate cineva din UE. Când avem Guvern, înseamnă că ne bagă cineva în dictatură. Când avem nimic, analiștii văd totul.
Între timp, scandalul merdenea versus croasant a căpătat proporții de război cultural cu unt la gură. Cine l-a învățat pe patronul de la Mița Biciclista că așa se face promovarea l-a sfătuit prost. Foarte prost. Să te apuci să ridici produsul tău în batjocura produsului altuia, să le explici oamenilor cu aere de superioritate gastronomică de ce merdeneaua lor e rușinea carbohidratului, iar croasantul tău e aristocrația foietajului, e poate cea mai sigură metodă de a-ți trimite clientela direct la concurență.
Și exact asta s-a întâmplat. La Nea Mihai s-a făcut coadă de sute de oameni, de parcă brusc merdeneaua devenise nu patiserie, ci rezistență civică. Și, ca să fie românește până la capăt, oamenii s-au mai și luat la bătaie la coadă la merdenele. Acolo suntem. În timp ce Guvernul lipsește, Constituția este elastică, iar banii europeni stau cu pixul deasupra formularului, noi facem busculadă la foietaj.
Aici mă simt obligat să fac și o mărturisire autobiografică. Dacă în războiul merdenelei am fost neutru, aici tragem linia. În studenția mea ieșeană exista Miorița, localul de vizavi de UMF, unde mâncam brânză cu smântână și mămăligă. Un fel de combustibil existențial pentru generații de studenți care nu aveau nici timp de brunch, nici bani de lifestyle, nici chef de storytelling gastronomic. Noroc că s-a desființat. Altfel, probabil că astăzi apărea și ea în centrul unei dezbateri naționale despre cât de incompatibilă este mămăliga cu high life-ul european. Mă și vedeam acuzat de preferințe suspect de departe de zona delicată a eclerului cu origini nobile.
Adevărul e că, înainte să fie marketată, mâncarea era pur și simplu mâncare. Îți ținea de foame. Nu te făcea influencer.
Dar tocmai acesta este rostul petardei. Să ne țină ocupați. Să ne dea un conflict mic, gustos, digerabil, perfect pentru social media, în timp ce conflictul mare este împins sub preș. Partidele și președintele nu vor nici să guverneze cu adevărat, nici să declanșeze anticipate. Vor doar să lungească această mlaștină caldă în care nimeni nu răspunde de nimic, dar toți rămân la butoane. O țară în interimat permanent, cu lideri provizorii și cu decizii luate ca la poarta cortului, numai bună pentru a fi administrată prin fumigene.
Mai avem apoi legea salarizării, spectacol în care fiecare sindicat se comportă exact ca la poarta mănăstirii. Îi dai unuia un covrig și sar toți pe tine de-ți vine să-ți dai foc la haine că ai făcut greșeala să fii darnic. Fiecare categorie se consideră cea mai nedreptățită, fiecare lider sindical se vede ultimul apărător al norodului, fiecare revendicare vine cu aerul că fără ea se prăbușește statul. Numai că, între timp, legea a fost fluierată de la Bruxelles, iar realitatea e mai puțin romantică: când faci salarizare cu pixul politic și cu gândul la sondaje nu-ți iese reformă, îți iese talcioc.
Fritz a fost șuntat de PNL, care a votat legea cu asteriscul de rigoare, iar cele 770 de milioane de euro tot pierdute par. Asta este frumusețea administrației românești: pierdem bani reali pentru conflicte imaginare și ne certăm apoi pe marginea merdenelei.
Pe scurt, România are un talent special de a rata esențialul cu aplomb și de a exagera secundarul cu entuziasm. Ne aprindem pentru o patiserie, dar căscăm pentru o lege proastă. Ne batem la coadă la Nea Mihai, dar ridicăm din umeri la miliarde pierdute. Facem din merdenea subiect de demnitate națională, dar acceptăm liniștiți ca reforma statului să fie tratată ca gluma proastă a unei coaliții fără chef.
A mai fost și scandalul de la SGG, care arată încă o dată că la noi ridicolul administrativ nu merge niciodată singur. Cristina Trăilă, consiliată parcă de patronul de la Mița în materie de comunicare strategică, a fost adusă la DNA de un amic care făcuse pușcărie pentru corupție. Bine gândit. Foarte bine gândit. Dacă tot vrei să convingi publicul că ești impecabilă, nimic nu bate intrarea în cadru însoțită de un fost condamnat. Este genul de regie care, dacă ar apărea într-o comedie politică, ai spune că scenaristul a exagerat. În România, însă, viața publică bate satira la scor de neprezentare.
Și să nu uităm de marele caz Fritz, care continuă să bântuie politica noastră ca dovadă că atunci când vor să șunteze pe cineva, partidele găsesc mereu o portiță, un amendament, un asterisc, o interpretare, o explicație și, la nevoie, o Curte. PNL a votat liniștit o lege strâmbă doar pentru a-l scoate pe Fritz din joc, iar acum se uită mirați că factura politică vine tot către ei. Când lovești în principiul de drept ca să-l incomodezi pe unul, nu faci ordine, creezi precedent. Iar precedentul acesta, pe lângă faptul că ne costă bani europeni, ne mai costă și puțina credibilitate instituțională care ne-a rămas.
În final, trebuie spus că merdeneaua este, involuntar, cuvântul perfect pentru realitatea politică actuală. Pentru că politica noastră este, la propriu și la figurat, de <merde>. Un aluat gros, prost crescut, umplut cu improvizație și servit cetățeanului cu pretenția că e rafinament democratic. Dar partea cu adevărat românească este că, deși politica e de <merde>, justiția face ce face și politicienii ies albi ca neaua. Aici e performanța adevărată. Unii ies din dosare mai curați decât au intrat în ele, prescripția merge mai bine decât economia, iar memoria publică e atât de scurtă încât o știre de ieri e deja arheologie.
Și apropo, mai știe cineva ceva de domnul din Vaslui cu portbagajul plin de euroi? Că eu nu prea mai aud. Probabil că e bine-mersi. Timpul trece, prescripția merge, iar dacă nu merge, o mai împingem puțin de la spate, ca pe Guvernul care nu mai vine și nici nu pleacă. România are această calitate deosebită: scandalurile nu mor, doar se foietajează. Intră într-un strat nou de uitare, peste care se pune încă unul de indignare selectivă și la final iese ceva ce seamănă cu normalitatea.
Asta este vara noastră politică. O vară în care merdeneaua devine temă națională, croasantul capătă dimensiune geopolitică, Bolojan e și dat jos, și prezent la serviciu, partidele se fac că negociază, președintele se face că mai speră, sindicatele se bat pe pomana salarială, Bruxelles-ul fluieră de pe margine, DNA-ul mai face câte o fotografie absurdă, iar cetățeanul stă la coadă la Nea Mihai, între două înjurături și o îmbrânceală.
România merge înainte, da. Cu terasele și mallurile pline. Cu Guvernul pe avarie. Cu analiștii în transă. Cu reforma în vitrină și cu improvizația în bucătărie.
Je suis merdenea!
Și, din păcate, și politica la fel…
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
