Analistul economic Daniel Apostol a scris pentru jurnalul.ro editorialul ”Taxarea muncii contribuie la sărăcie”: ”Date publicate recent de Eurostat sunt un rechizitoriu la adresa modelului fiscal românesc care penalizează aspru… munca cinstită. Cifrele arată că un angajat român singur, fără copii, lasă statului 41,5% din tot ceea ce produce prin munca sa. Aproape jumătate. Media europeană se situează la 29,1%. Distanța este astronomică: peste 12 puncte procentuale. În timp ce restul Europei își lasă cetățenii să respire, Bucureștiul aplică o ghilotină fiscală necruțătoare. Asta este dovada unui eșec structural: muncă ieftină, taxe <scumpe>. Aici apare marele paradox. Veniturile salariale din România sunt în continuare printre cele mai mici din Uniunea Europeană. Suntem o economie a muncii ieftine, dar cu o fiscalitate <de lux>. Este o anomalie strigătoare la cer. Țări precum Danemarca sau Germania își permit rate mari de impozitare. Acolo, salariile brute sunt uriașe, iar confortul financiar este garantat chiar și după ce statul își ia partea. În România, statul confiscă jumătate dintr-un venit care abia acoperă subzistența”.
”Eurostat-ul a venit cu o statistică recentă care ne arată că un angajat român, singur, luat ca standard, un individ, un cetățean român, angajat, fără copii, muncește și din munca sa lasă statului aproape jumătate din ceea ce produce, undeva la 42%, aproape jumătate. Media europeană pentru un cetățean similar, angajat, singur, fără copii, se situează la 29%. O distanță semnificativă între cele două statistici. În timp ce Uniunea Europeană își provoacă și încurajează cetățenii să muncească și să cîștige bine din munca lor, să aibă viață și după muncă, Bucureștiul aplică ceea ce am denumit eu o ghilotină fiscală necruțătoare, care contribuie la menținerea populației muncitoare în sărăcie. Altfel spus, un eșec de structură a economiei și a politicii economice românești și fiscale, o muncă ieftină și taxe ridicate. Un paradox pe care îl trăim. Veniturile salariale în România sînt în continuare printre cele mai mici din Uniunea Europeană, însă taxarea pe muncă în România este o fiscalitate de lux. O anomalie nepermisă pentru o țară care trebuie să încurajeze munca și veniturile fiscalizate. O anomalie strigătoare la cer.
(Bun, dar lucrul ăsta nu se poate schimba prea curînd, pentru că și așa finanțele țării sînt cum sînt). Finanțele țării sînt cum sînt, e drept. Sîntem legați de un fir de păr pe marginea unei prăpastii fiscal-bugetare. Dar în același timp ne dorim să construim prosperitate, nu? Și să provocăm creștere economică. Nu poți construi prosperitate. Răspunsul este extrem de categoric. Nu poți construi prosperitate cînd statul sabotează acumularea de capital chiar de la sursă. Statul amendează printr-un regim fiscal împovărător chiar munca. Și atunci ce constatăm? Că nu se formează o clasă de mijloc autentică. O clasă de mijloc necesară oricărei economii care dorește dezvoltare. Pentru că o economie dezvoltată nu se bizuie doar pe clasa bogată. Se bizuie mai ales pe o clasă medie autentică, puternică. Românii nu au cum să cîștige mai mult dacă autoritățile le bagă mîna în buzunare și le confiscă din valoarea muncii lor. În același timp în care tot autoritățile, partidele politice se înghesuie să anunțe fel de fel de decizii populiste de majorare a salariilor, de creștere a pensiilor, de umflare a stipendiilor. Degeaba sînt umflate dacă regimul fiscal va amenda pînă la urmă tot munca. Și-i va trimite pe cetățeni și pe antreprenori la marginea fiscalizării. De-aia vom întreține în continuare o economie gri, ușor fiscalizată sau nefiscalizată. Și ne vom plînge în continuare de evaziune fiscală și de venituri puține la buget”.
