În copilărie, la de-a v-ați ascunselea, exista un moment de glorie pentru ultimul rămas pitit. Dacă cel care mijea îl rata și ultimul ascuns ajungea la locul de salvare, striga formula magică: „Urma scapă turma!”. Iar cel care mijea, săracul, mai rămânea o tură. Nu conta că prinsese jumătate de cartier. Nu conta că alergase, transpirase, căutase prin toate gangurile și după toate tomberoanele. Dacă îl scăpa pe ultimul, turma era salvată. Iar el o lua de la capăt.
Cam așa arată politica românească de vară.
Toată lumea se ascunde. Toată lumea așteaptă. Toată lumea trage de timp. Iar ultimul care reușește să ajungă la gard înainte să fie prins scapă turma, salvează aparențele și îl lasă pe fraierul de serviciu să mai mijească o rundă.
Vacanța își intră din ce în ce mai bine în drepturi. Țara se topește în caniculă, studiourile se golesc pe jumătate, telespectatorii se mută de la breaking news la Campionatul Mondial, iar politicienii noștri au descoperit, ca în fiecare vară, marea virtute a amânării. Dacă nu rezolvi criza, măcar o parchezi la umbră. Dacă nu ai soluție, chemi consultări. Dacă nu ai curaj, invoci responsabilitatea. Dacă nu ai majoritate, spui că lucrezi pentru stabilitate.
Nicușor Dan cheamă partidele la Cotroceni. Le cheamă iar. Și iar. Și probabil le va mai chema, pentru că în politica românească o consultare nu este neapărat o etapă spre decizie, ci uneori doar o formă elegantă de a muta praful de pe un birou pe altul. Este varianta prezidențială a celebrului moment de la Revoluție: „Mircea, fă-te că lucrezi!”. Doar că acum replica pare ușor schimbată: „Nicule, fă-te că ești președinte!”.
Problema este că, după câteva săptămâni de teatru administrativ, nu prea îl mai crede nimeni. Nicușor Dan a ajuns în situația lui Petrică din povestea cu lupul. A strigat criză, a strigat responsabilitate, a strigat consultări, a strigat stabilitate, iar când chiar ar fi fost nevoie să se audă o decizie, lumea s-a uitat la televizor și a întrebat ce meci e diseară.
Președintele nostru pare prins între două reflexe. Pe de o parte, vrea să pară arbitru rece, omul matematicii instituționale, paznicul geometriei constituționale. Pe de altă parte, nu vrea să intre în istorie ca omul care a trântit două guverne, a desenat pe tablă anticipate și apoi a descoperit că tabla era de fapt ușa de la debara. Așa că face ceea ce fac mulți oameni prudenți când nu știu ce să facă: convoacă. Consultă. Ascultă. Notează. Încă o tură. Urma scapă turma.
Între timp, anticipatele au fost, încă o dată, trimise la muzeul păsărilor rare. George Simion le tot flutură ca pe un steag de peluză, dar nici măcar el nu cred că le mai confundă cu realitatea. Anticipatele sunt pentru AUR ce erau casele de 35.000 de euro: produs de marketing politic, bun de pus pe afiș, de vândut la galerie și de rostogolit pe rețele. Nu trebuie să fie posibil. Trebuie să sune bine. În epoca noastră, diferența dintre program politic și reclamă la saltea s-a subțiat până la transparență.
România uită repede. Vara ajută. Canicula este cel mai bun comunicator al puterii. Topește indignarea, subțiază memoria, face din orice scandal o băltoacă pe asfalt. Până să întrebi cine răspunde, intră un meci la Mondial. Până să întrebi cine a semnat, se dă pauză de hidratare. Până să întrebi unde sunt banii, comentatorul urlă „goooool” și țara trece pe alt canal.
Campionatul Mondial se apropie de final și, dacă te uiți atent, fotbalul și politica au ajuns să semene periculos de mult. În fotbal, jucătorii se tăvălesc pe jos de parcă i-a lovit marfarul, deși adversarul abia i-a atins cu umbra. Se țin de piciorul greșit. Se țin de cap dacă au fost atinși în umăr. Fac ochii mari, invocă durerea universală, cer cartonaș, cer VAR, cer tribunal internațional pentru o gleznă mângâiată de aer. Apoi vine doctorul, dă cu sprayul minune, și în zece secunde aleargă precum calul lui Harap-Alb după o porție serioasă de jeratic.
În politică este la fel. Azi se prăbușesc moral, mâine negociază. Azi se acuză de trădare, mâine se pupă pe obraz în holul Parlamentului. Azi strigă că nu vor sta niciodată la masă cu dușmanul, mâine întreabă dacă la masa aceea se servește și funcție de vicepreședinte. Azi îl fac pe unul nefrecventabil, mâine îl declară om de stat. Sprayul minune al politicii românești se numește interes. Se aplică local, pe coloană vertebrală. Efect gelifiant imediat.
La acest capitol, nici jurnalismul militant nu rămâne pe bancă. Avem comentatori care, într-o lună, întorc discursul mai spectaculos decât un fundaș amețit de Messi. Exemplul Turcescu, în raport cu Călin Georgescu, este aproape didactic: înainte, după, apoi invers, apoi iar cu morală, apoi cu verdict, apoi cu mirare. În fotbal, măcar se numește schimbare tactică. În presă, se numește analiză.
Iar dacă tot suntem la Mondial, meciul Franța-Paraguay a fost o oglindă aproape perfectă a politicii noastre. Unii voiau să joace fotbal. Alții voiau să rupă jocul. Unii căutau poarta. Alții căutau tibia. Paraguay a jucat cu ambiție, cu suflet, cu disperarea echipei care știe că nu are mulți artiști, dar are destui oameni dispuși să transforme meciul într-un gard viu de coate, pumni, alunecări și faulturi tactice. Franța încerca să joace. Ceilalți încercau să facă timpul să moară în chinuri mici. Totul sub ochii unui arbitru din Uzbekistan, un soi de trimis al lui Infantino pe linia Savonea a arbitrilor: privire severă, criterii elastice și o minunată capacitate de a vedea exact ce nu trebuie, când nu trebuie. A lăsat jocul să curgă până când curgerea a început să semene cu o viitură de coate. Apoi, când trebuia să vadă limpede, i-a intrat brusc orbul găinii în fluier. Până la urmă a intervenit VAR-ul. Adică acel lucru detestat de toți cei care preferă ca adevărul să rămână la aprecierea omului potrivit. VAR-ul l-a obligat pe arbitru să se uite din nou. Și, după ce s-a uitat, a dat penalty. Nu din inspirație, nu din viziune, ci pentru că imaginea reluată de zece ori îi spunea: prietene, ai ratat faza.
Cam asta pare să se fi întâmplat și la Cotroceni. VAR-ul de la Bruxelles i-a spus lui Nicușor Dan că nu e loc de anticipate. Nu acum, nu curând, nu în mijlocul instabilității, nu cu PNRR-ul, deficitul și toate celelalte capcane administrative întinse pe masă. Iar Nicușor a ieșit, în sfârșit, să spună limpede ceea ce trebuia spus de la început: luați-vă gândul. În acel moment, jocul lui Simion s-a închis. El voia să transforme „urma scapă turma” în „urna aduce turma”: încă o chemare la vot, încă o mobilizare de galerie, încă o tură de marketing electoral cu fumigene, lozinci și promisiunea că de data asta vine potopul. Ghinion. Urna nu mai vine. Turma rămâne pe loc. Iar cel care visa să fugă cu mingea spre anticipate descoperă că arbitrul a fluierat pauză administrativă, nu lovitură liberă pentru AUR.
În fotbalul mondial am avut și episodul Trump. Cartonaș roșu, presiune politică, intervenție la FIFA, sancțiune suspendată. Nu, cartonașul nu a fost șters din cronica meciului, dar pedeapsa a fost îmblânzită. Adică fix genul de subtilitate procedurală care face deliciul tuturor sistemelor în care regula este fermă până sună cine trebuie.
Seamănă, cumva, cu povestea hotărârilor Congresului PNL și cu justiția de tip Savonea. Partidul decide, congresul se ține, conducerea se schimbă, apoi vine instanța și spune: stați puțin, reluăm faza. Nu contează că meciul s-a jucat. Nu contează că tribunele s-au golit. Nu contează că oamenii și-au făcut poze cu trofeul. Se uită arbitrul la monitor, scoate hârtia și schimbă atmosfera. În România, VAR-ul nu este într-o cameră cu ecrane, ci într-un dosar cu termen.
Și uite așa, vara politică românească devine un meci fără final clar. Nicușor consultă. Partidele negociază. Simion amenință cu suspendarea. Bolojan reformează recrutând de prin debaraua adversarilor. Grindeanu își calculează poziția. Presa se ceartă cu idolii de ieri. Jurnaliștii își schimbă tricoul la pauză. Iar publicul, obosit, încearcă să priceapă dacă urmărește un meci, o piesă de teatru prost regizată sau un examen repetat până trece cine trebuie.
Apropo de examen, un prieten îmi povestea din facultate despre un profesor care trecea un singur student pe examen. Unul singur. Dar era om de treabă. Dădea examen nu doar în sesiune, ci în fiecare vineri. Așa funcționează și consultările noastre. Nu se trece acum? Nu-i nimic. Mai venim vineri. Nu iese majoritatea? Mai încercăm. Nu vrea PSD? Mai discutăm. Nu vrea PNL? Mai respirăm. Nu vrea USR? Mai facem o poză. Nu vrea UDMR? Mai traducem în limbaj instituțional.
Consultările au devenit examenul de vineri al clasei politice. Nu contează că nu știe materia. Important este că se prezintă. Din nou. Și din nou. Și din nou. Până când cineva, obosit, plictisit sau prins cu concediul plătit, spune: bine, treacă de la noi.
În jocurile copilăriei, ultimul ascuns avea o șansă eroică. Dacă ajungea la locul de salvare și striga „Urma scapă turma!”, îi izbăvea pe toți. În politica românească, formula s-a păstrat, dar eroismul a dispărut. Nu mai scapă turma cel curajos, ci cel care întârzie suficient. Cel care nu semnează primul. Cel care nu își asumă. Cel care așteaptă să obosească ceilalți. Cel care stă pitit după gardul vacanței.
Urma scapă turma.
Iar cel care mijește mai rămâne o tură.
În cazul nostru, cel care mijește este, ca de obicei, cetățeanul. El numără. El așteaptă. El caută. El întreabă. El plătește. Politicienii se ascund după consultări, după proceduri, după caniculă, după Bruxelles, după VAR, după reforme, după stabilitate, după responsabilitate, după orice gard suficient de înalt.
Și când crezi că i-ai prins, auzi de undeva, din spatele blocului:
Urma scapă turma !
Punct.
Și o luam iarăși de la capăt…
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
