Anii studenției, petrecuți prin spitale, mi-au arătat că în medicină există situații în care diagnosticul este dificil, prognosticul este incert și tratamentul presupune alegeri neplăcute. Dar chiar și atunci există o regulă simplă: la un moment dat trebuie să iei o decizie. În politica românească a ultimelor săptămâni pare însă că am descoperit o a patra categorie, necunoscută tratatelor: guvernarea prin amânare.
După săptămâni de negocieri și ezitări, decizia a venit în sfârșit: Eugen Tomac a fost desemnat pentru funcția de premier. Și, totuși, paradoxul nu dispare. Din contră, abia de aici începe partea interesantă a crizei. Pentru că desemnarea nu înseamnă finalul blocajului, ci intrarea într-o etapă nouă, poate chiar mai complicată decât precedenta. Nu mai asistăm la absența unei decizii, ci la testul real al unei decizii fără infrastructură politică clară în spate. România nu a ieșit din incertitudine. A schimbat doar forma ei.
În tot acest timp, Nicușor Dan pare să fi intrat în rolul unui Pinocchio instituțional, convins de vulpea și motanul politicii românești că mai există încă un Câmp al Minunilor unde poate îngropa capital electoral și de unde va răsări, miraculos, un guvern perfect, o majoritate disciplinată și o reformă fără costuri. Doar că povestea lui Collodi avea și o morală: banii îngropați în Câmpul Minunilor nu se înmulțesc. Dispar.
Iar timpul politic începe să se contracte odată cu ei.
Paradoxul este că opinia publică începe să observe mai degrabă ezitările mecanismului de construire a guvernării decât responsabilitatea celor care au generat criza. PSD a reușit performanța aproape comică de a mobiliza o majoritate suficientă pentru a dărâma un guvern, fără să fie capabil să construiască una funcțională pentru a-l înlocui. Este genul de exercițiu matematic care nu necesită medalii la olimpiadă, ci doar aritmetică de clasa a șasea. Dacă poți aduna voturile pentru demolare, ar trebui să poți calcula și ce pui în loc. Numai că fiecare partid vine cu propriile limite, propriile fobii și propriile calcule electorale. PSD vrea puterea fără costul puterii. USR vrea influență fără răspundere. PNL vrea stabilitate fără sacrificii. Iar președintele pare să fi forțat combinația într-un joc în care piesele nu se aliniază natural, ci doar prin presiune.
Declarațiile politice contradictorii din ultimele zile nu mai au rol de negociere, ci de repoziționare post-decizie. Când un nume precum Eugen Tomac ajunge în centrul ecuației, nu mai vorbim despre surpriză, ci despre verificarea acceptabilității unei soluții care, odată anunțată, trebuie să fie susținută, nu doar testată.
Numai că desemnarea unui premier nu rezolvă problema de fond: cine construiește majoritatea reală care îl susține?
În acest punct, cartoful fierbinte nu mai este al desemnării, ci al guvernării.
Nicușor Dan pare un antrenor care a reușit în sfârșit să trimită echipa pe teren, dar descoperă că nu toți jucătorii au contract de joc și nu toate vestiarele sunt deschise.
Între timp, realitatea își vede de treabă. O dronă rusească se prăbușește pe teritoriul României. În orice stat normal, incidentul ar fi generat reacții ferme, clarificări și poziționări fără echivoc. La noi, devine încă un element într-un decor deja sufocat de tranziție instituțională. Guvernul se formează, dar nu funcționează încă. Structurile se negociază, dar nu se exercită. Decizia există, dar implementarea ei este încă în suspensie.
Peste această bulibășeală se suprapune și dosarul DNA care îl vizează pe șeful Statului Major al Apărării. Reflexul unei părți a spațiului public este previzibil: instituția nu trebuie atinsă. Dar exact aici apare diferența dintre simbol și stat de drept. În țările pe care le invocăm constant ca reper, integritatea instituțională nu se apără prin excepții, ci prin aplicarea uniformă a regulilor.
Premierul (fan)Tomac începe să arate nu ca o himeră, ci ca un guvern de tranziție între două faze ale aceleiași crize. Nu sfârșitul problemei, ci mutarea ei într-o altă etapă.
În paralel, sindicatele își reiau repertoriul clasic, Șoșoacă își reactivează discursul geopolitic, iar scena politică își păstrează reflexul familiar: fiecare actor încearcă să maximizeze zgomotul în timp ce minimizează responsabilitatea.
Astfel, România continuă să înainteze printr-o policriză care începe să semene cu un bal mascat organizat într-o casă aflată în renovare. Actorii își schimbă măștile, discursurile și alianțele, dar structura rămâne aceeași. Un menuet lent, apăsat, aproape ritualic. Menuetul boului.
Pentru cei care nu cunosc povestea, „Menuetul boului” vine dintr-o anecdotă muzicală veche: o compoziție scrisă pentru o nuntă, recompensată nu cu bani, ci cu un bou, sau descrisă de unii prin ritmul ei lent și greoi, asemănător mersului animalului. Istoricii pot discuta autenticitatea detaliilor, dar forța metaforei rămâne. Pentru politica românească, nu legenda contează, ci imaginea: o mișcare lentă, solemnă, auto-suficientă, în timp ce restul societății așteaptă accelerarea.
Iar în tot acest timp, soluția rămâne un secret al lui Polichinelle.
Pentru că, în final, problema nu mai este lipsa deciziilor. Este capacitatea de a transforma o decizie într-o guvernare funcțională.
România nu mai este blocată de absența unei desemnări. Este blocată de dificultatea de a transforma desemnarea în realitate politică.
Și există momente în care chiar și marele matematician trebuie să lase creionul jos și să înceapă să guverneze.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
