Scriitorul și jurnalistul Neculai Roșca, despre volumul dedicat artistului fotograf Dimitrie Balint, un proiect pe care îl descrie ca fiind o contribuție importantă la memoria și istoria vizuală a Sucevei:
”Mă bucur că am reușit să pun în practică o idee care a devenit realitate, realizarea acestui volum, care este și acesta o mică cărămidă la fundamentul istoric al tîrgului Sucevei, așa cum s-a dezvoltat el din începutul veacului trecut și pînă hăt spre anii ’70-’80, tot ai secolului care a trecut. Nu ne-am apropiat mai încoace pentru că, vă dați seama, în ultima perioadă, atît de la îndemână a devenit arta fotografică… toată lumea este artist fotograf, toți au în buzunar cîte un device. E vorba despre fotografii realizate de persoane care erau dedicate acestei meserii sau acestei arte și care pentru realizarea unei fotografii trebuiau să aibă nu numai device-ul în buzunar sau la gît, trebuiau să aibă ochiul format, trebuiau să aibă simțul imaginii, pentru că așa se lucra la vremea respectivă.
(Vicepreședintele Consiliului Județean Suceava, Nicolae Robu, a spus că această carte poate deveni pe viitor un material foarte bun pentru un curs opțional de istorie locală, Istoria Sucevei). Sînt multe istorioare pe care Dimitrie Balint mi le-a povestit și eu le-am preluat ca atare, și le-am transmis mai departe. Multe evenimente sau personaje din istoria Sucevei, din istoria veacului trecut al tîrgului Sucevei au prins din nou viață, au devenit sau fost imortalizate prin cuvîntul scris, lucru care altcumva s-ar fi pierdut, pentru că Dimitrie Balint are 96 de ani. Este un om sănătos, este un om vivace, este un om sprinten în continuare, dar are 96 de ani și puțini suceveni de vîrsta domniei sale sînt în stare în momentul acesta să își reamintească cu atîta acuratețe și cu atît de multe detalii evenimente care s-au petrecut acum 50, 60, 70 sau 80 de ani în urmă. Era păcat ca toate acestea să nu se fi regăsit undeva, în cazul nostru în acest volum, pe care eu îl recomand în continuare. Este la dispoziția cititorilor la Centrul Cultural Bucovina, domnul manager Călin Brăteanu știe mai bine cum se poate intra în posesia acestuia.
Vorbeam de istorii și să vă dau un exemplu ca să atragem atenția publicului. Erau pe vremuri în tîrgul Sucevei, nu putem spune municipiu, nici măcar oraș, era un orășel, avea puțin sub 10.000 de locuitori sau puțin peste 5.000 de locuitori… În tîrgul Sucevei, vorbesc în perioada dintre cele două războaie mondiale, trăiau pe vremea aceea, să spunem, trei crai de la răsărit. Erau niște indivizi, niște eroi pe care, nu știu, i-au cunoscut cei care au trăit și care erau emblematici în felul lor. În felul lor, pentru că nu erau nici cerșetori, nici vorbă de haiducie… Este o fotografie care circulă pe rețelele de socializare și care îl reprezintă pe Moș Papircu. Papircu fiind un cetățean al tîrgului Sucevei din perioada interbelică. Acesta fusese avocat inițial. A jucat la loto și, precum acel Lefter Popescu, dacă bine îmi amintesc, din nuvela <Două loturi> a lui Caragiale, a jucat la loto, a cîștigat, dar a pierdut biletul. A luat-o razna și toată viața și-a dedicat-o căutării biletului pierdut, în sensul că toate hîrtiuțele de prin oraș pe care le găsea le strîngea la el, închipuindu-și că unul dintre acestea ar putea să fie biletul pe care l-a prăpădit într-un fel sau altul. Cînd a murit, în căsuța lui de pe strada Cernăuți au găsit cei care au intrat înăuntru mii, zeci de mii, sute de mii de bilețele, bucățele de hîrtie adunate de-a lungul unei vieți de om de către acest moș Papircu.
Un altul era Moș Clipici. Moș Clipici era un armean. Papircu era român. Moș Clipici era armean și în a doua parte a vieții, avînd și el un șoc oarecare, și avînd bani de puși la CEC, nu a făcut nimic altceva ani întregi decît să păzească clădirea CEC-lui ca să nu vină cineva să-i fure banii puși.
Un al treilea, și să vedeți că este, cum să vă spun, era un adevărat univers, un micro-univers era la vremea aceea tîrgul Sucevei, dar un al treilea personajul era Froichi, un evreu. Un evreu un pic cu probleme la <mansardă> și care, mă rog, făcea deliciul băieților de școală de prin anii aceia, vorbesc de anii ’40, da?, care îl îndemnau, îi ofereau un leu și ziceau: <Măi Froichi, dacă îți dăm un leu, du-te și sperie-le pe fetele de la Liceul de Artă!>. Și atunci, el mergea pe acolo și fetele zburau în stînga și în dreapta…, vă dați seama, mă rog, un fel de distracție la vremea respectivă. Iată trei personaje despre care poate unii au auzit sau nu, dar au fost readuși acești trei oameni din memoria lui Dimitrie Balint în memoria comună a orașului în care trăim.
Și multe alte evenimente mai vesele sau mai triste din perioada aceea se regăsesc în volumul despre care noi vorbim, despre drame care s-au petrecut, este foarte greu acum să mai dau niște exemple, dar, oricum, v-ați dat seama că nu este un volum oarecare de istorie a Sucevei. Dimitrie Balint a trăit aceste evenimente, a fost martor. Istoricii sînt, au și ei meritele lor de a aduna informații, de a depozita informații despre un loc sau despre o perioadă istorică, dar fără a o trăi. Ei o privesc de acolo, din bibliotecă. Sînt niște șoareci de bibliotecă. În nici un caz Dimitrie Balint nu este un șoarece de bibliotecă.
Am venit în ’86 în Suceava și prima fotografie pe care am făcut-o pentru carnetul de student a fost la Dimitrie Balint, la studio-ul domniei sale. Prima fotografie de pe legitimația de lăcătuș mecanic la IFA la Dimitrie Balint am făcut-o, cînd mi-am schimbat buletinul fotografia de pe buletin la dumnealui. Cînd am terminat facultatea, fotografia de pe diploma de absolvire… Dimitrie Balint este cel care a realizat aceste fotografii pentru sumedenii de suceveni. Sigur, acum nu mai este cazul, pentru că toate documentele acestea sînt realizate în format electronic, sînt mai moderne, dar Dimitrie Balint era la vremea aceea, vorbesc de anii ’80, cînd am venit eu, dar, sigur, și înainte, și după mulți ani, un om fără de care Suceava nu funcționa, pentru că era singurul fotograf la care puteai merge ca să îți rezolvi chestiunea asta. Dacă trebuia fotografie <la minut>, care însemna, de fapt, fotografii de pe o zi pe alta, asta e: mergeai la Dimitrie Balint, și avea studio acolo, studio foto în clădirea cooperației de consum de lîngă magazinul Bucovina, cine își amintește, mă rog, cei mai în vîrstă își amintesc.
Fiecare fotografie are povestea ei, în bună măsură povestea fotografiei se regăsește în textul care însoțește aceste poze din volum, de la cele mai vechi, să spunem, din perioada începutului de veac 20, cînd aveam tren în Suceava, cum urca trenul de la Ițcani pînă în Areni, unde este acum policlinica, era capăt de linie în Areni, era o stație CFR în zonă, să spunem a Liceului <Ștefan cel Mare>, și cum directorul Liceului Ștefan cel Mare a întreprins demersuri să nu mai circule trenul de la Ițcani la Obor, pentru că era Oborul la marginea orașului, acolo, în Areni, pentru că zgomotul ăla cică îi afecta pe elevi, nu puteau să învețe, trepidațile care șubrezeau clădirea… În cele de urmă s-a luat decizia ca această linie ferată să fie desființată. Pe undeva, pe aici, pe colo, pe strada Cernăuți, pe unde venea linia ferată încă mai sînt cîteva bucățele, ba o traversă, ba un podeț ceva, care ne aduce aminte că în urmă cu 100 de ani pe acolo a circulat trenul…
Mi-ar face placere să cred că acest volum va fi citit cu plăcere prima dată, iar oamenii, chiar dacă nu sînt neapărat suceveni, își vor putea face cu ușurință o idee despre viața care trepida în acest spațiu, în această zonă pe care o numim acum municipiu reședință de județ. Asta doar datorită lui Dimitrie Balint, care este și rămîne un depozitar autentic al vieții care trepida pe dealurile acestea, roată împrejur”.
