Coaliția de guvernare însăilată după alegerea lui Nicușor Dan în funcția de președinte mi s-a părut de la început un soi de monstru frankensteinian în care bucățile din trup nu au fost măcar cusute cu catgut chirurgical de bună calitate, ci ținute laolaltă cu ață de papiotă, ace de siguranță și capse ieftine, exact genul de construcție care plesnește la orice mișcare mai bruscă. Ceea ce părea inițial o reunire de forțe divergente sub steagul nobil al stăvilirii asaltului hoardelor de zombi asmuțiți de extremiști s-a transformat într-o reprezentație de bâlci sătesc unde Marioara și Vasilache îți cară dupaci oricând se prind întorși cu spatele. Nu a existat săptămână, încă dinainte de nașterea acestui guvern nefiresc, în care PSD să nu amenințe cu ieșirea de la guvernare, în care să nu își atace partenerii, în care să bată palma în ședința de guvern pe anumite reforme absolut necesare, pentru ca, peste câteva ore, să iasă public ți să înfiereze ipocrit inima de câine a zbirului Bolojan. Săptămâna aceasta a fost momentul în care PSD primadona fanată a politicii dâmbovițene, care nu suportă să nu fie și orchestră, și dirijor, și public, nemulțumită că nu mai e în centrul atenției a decis să intre din nou pe scenă, captând atenția tuturor, dar nu printr-o arie interpretată perfect, ci aruncând peste restul actorilor borcanul cu vitriol ascuns sub fuste.
Evenimentele, chiar dacă previzibile, s-au desfășurat cu repeziciune, iar acum suntem în zona scenariilor pritocite, mestecate și amestecate în toate studiourile de către analiști vehemenți sau mimând un stoicism de baltă, în funcție de orientarea patronilor oficinelor mediatice.
În acest vacarm emoțional, alimentat de ambiții electorale, calcule politice și angoase economice, pentru mine, fără să îmi arog pretenții de vizionar, radiografia momentului se prezintă așa:
Răpunerea bestiei Bolojan
Retragerea sprijinului pentru Ilie Bolojan nu este rezultatul unei rupturi ideologice, nici al vreunei revelații morale. Este un act de regie politică. Votul „solemn” al PSD, de retragere a sprijinului politic, desfășurat în cadrul inchizitorial al Palatului Parlamentului, procentul emfatic de peste 97 % al consultării partinice, declarațiile dramatice și invocarea responsabilității sunt elemente de decor într-un spectacol cu miză strict electorală. Butaforie, artificii și o mimare ieftină a legitimității din partea unui partid care încă se crede partidul-stat de pe vremea FSN, uitând că a scăzut în sondaje la doar 20%. Pentru PSD, problema este simplă: Bolojan nu este popular. Nu generează emoție, ci doar umori bilioase în legiunile de extremiști, nu produce capital electoral rapid și, mai grav, nu alimentează mecanismele tradiționale de putere. Și, vrând, nevrând, trebuie să recunoaștem că a rupt plasturele de pe rana sângerândă a pomenilor din bani împrumutați. PSD consideră că punerea la cingătoare a scalpului încruntatului Bolojan le va readuce alegătorii înapoi.
Aici apare paradoxul: alternativa implicită nu este mai populară. Dimpotrivă. Grindeanu, unul dintre oamenii-cheie ai PSD, stă constant prost în sondaje, cu niveluri de încredere care coboară spre 10%, în timp ce partidul însuși încearcă să oprească exodul foștilor lor votanți către AUR.
Precum alte vestite calcule electorale ale PSD, cum ar fi transferul de voturi pentru a asigura un adversar palatabil pentru Marcel în turul doi, împiedicarea votului în diaspora de către Ponta sau vizita la Vântu a lui Geoană în preziua alegerilor, și de data aceasta mă aștept la un rezultat pe măsură. În acest context, sacrificarea ritualică a lui Bolojan devine o mutare clasică: creezi un dușman intern pentru a recupera controlul asupra propriei narațiuni. Doar că există un risc major – acela de a transforma ținta într-un simbol.
Pentru că, spre deosebire de alții, Bolojan nu a risipit. A închis robinetul, iar într-o țară obișnuită cu risipa, asta nu slăbește un politician. Îl legitimează în ochii oamenilor care judecă rezultatele politice nu cu tubul digestiv, ci cu materia cenușie.
Deficitul care nu convine nimănui
În tot acest zgomot politic, apare o informație care ar trebui să fie crucială: conform unei analize prezentate de Andrei Caramitru, deficitul pe primul trimestru ar fi în jur de 1,04%. Această cifră ne arată că avem de-a face cu o schimbare importantă de direcție. Nu este doar o ajustare contabilă, ci posibil începutul unei discipline bugetare reale. În termeni simpli: mai puțini bani risipiți, mai puține scurgeri, mai puțin „sistem”. Iar aici ajungem la miezul problemei, pe care o evităm de ani de zile: România nu este o țară săracă. Este o țară în care se fură cu nesimțire, mult, prost și constant. Sinecurile, contractele umflate, incompetența tolerată – acestea sunt adevăratele noastre deficite. În aceste condiții, faptul că indicatorii încep să arate mai bine nu este o veste proastă pentru economie. Este o veste proastă pentru cei care trăiesc din căpușarea vechiului sistem bugetar. Dacă Bolojan va fi demis și costurile împrumuturilor și deficitul vor crește, acesta va deveni nu o victimă, ci o legendă, chiar dacă nu l-am văzut niciodată ca pe un cavaler al dreptății, ci ca pe un prim ministru onest după o pleiadă de idiocrați. Într-o societate strâmbă un om corect poate părea mesianic, dar doar prin contrast, nu prin calitate.
Adio, dar rămân cu tine !
PSD nu vrea să iasă de la guvernare. Vrea să guverneze fără costurile reformei. Să apară la finalul maratonului adus de un Porsche în fața liniei de sosire unde să primească panglica și medalia în locul celor care au alergat întreaga distanță. Retragerea miniștrilor, dar nu și a secretarilor de stat este o mișcare superficială de imagine, ce devoalează alba-neagra pusă la punct de PSD. Cum altfel să fie dacă PSD intenționează ca, după demisiile miniștrilor, să își agrementeze vara cu negocieri pentru rămânerea la putere, dar fără Bolojan? Dar problema reală rămâne: ce faci cu primarii, cu rețelele locale, cu fluxurile de bani care țin partidul în viață? Puterea nu înseamnă doar funcții centrale. Înseamnă distribuție de fonduri pentru proiecte din care beneficiază doar clica profitorilor de partid, ce vor rămâne fără pușculițe. Nema parale, nema voturi în 2028.
Jucați-o pe asta, băieți!
Moțiunea de cenzură – un joc cu dublu tăiș
Ilie Bolojan refuză să demisioneze și împinge conflictul către o moțiune de cenzură. Este o mutare inteligentă: mută responsabilitatea deciziei către Parlament și forțează adversarii să se expună. Dacă moțiunea trece cu voturile AUR, PSD riscă să fie perceput ca aliat de conjunctură al „antisistemului”. Dacă nu trece, PSD pare slab și incoerent.
AUR, la rândul său, intră într-o capcană similară: votând alături de PSD, își erodează discursul anti-sistem. Refuzând, pierde ocazia de a produce instabilitate – combustibilul său preferat.
UDMR complică și mai mult ecuația, anunțând că nu va susține un guvern instalat cu voturi AUR. Este, practic, varianta politică a problemei cu lupul, capra și varza. Diferența este că, în cazul nostru, toți actorii vor să traverseze râul deodată și fiecare crede că poate păcăli matematica.
Guvern tehnocrat – soluție sau problemă?
Se discută despre varianta unui guvern tehnocrat, cu nume precum Dragoș Pîslaru. Pentru PSD, ar putea părea o ieșire elegantă din impas. În realitate, ar putea fi exact opusul: un guvern mai puțin dependent politic, capabil să accelereze reformele. Cu alte cuvinte, PSD riscă să scape de un adversar controlabil pentru a se confrunta cu unul mai eficient. Adică, dacă nu vor mai putea controla deciziile prin plecarea din funcții vor trebui să voteze în Parlament alături de extremiști împotriva măsurilor de reformă. Adică au scăpat de dracu, dar se poate să dea de taică-su!
„Nu ne vindem țara” – încă o dată
Tema vânzării pachetelor minoritare la companii de stat este prezentată în cheia clasică: „nu ne vindem țara”, slogan iliescian scos de la naftalină. Atunci prindea mai bine la electoratul abulic și anoetic, diferența este că acum România are mai mulți cetățeni alfabetizați economic ce vor înțelege care este rațiunea și, poate că unii, lehămetiți de politică vor sprijini la vot reforma reală în locul non-combatului manifestat prin absenteismul intelectualilor și al tinerilor. În realitate, nu este vorba despre vânzare, ci despre control și eficiență. Introducerea unor standarde de guvernanță corporativă reale ar însemna exact ceea ce deranjează: mai puține sinecuri, mai multă responsabilitate. Iar asta nu corespunde deloc viziunii PSD, care a umplut companiile de stat de veri, pile și țiitoare căpătuite.
Retorica și reflexele vechi
Discursul fostei PRM-iste Lia Olguța Vasilescu nu surprinde prin conținut, ci prin reflex. Tonul, argumentele și delimitarea între „noi” și „ceilalți” trimit către o școală politică veche. Afirmația că protestatarii pro-Bolojan din Piața Victoriei nu contează pentru că „nu i-au votat” este, poate, cea mai sinceră radiografie a relației dintre o parte a clasei politice și societate.
Nu ai votat, nu exiști – o formă simplificată de democrație interpretată pur pesedist, în care cetățeanul există doar în ziua votului și dispare imediat după.
Da, domnilor din PSD, dar există și reversul medaliei…
Economia și contextul extern
Pe plan economic, scenariile apocaliptice cu euro la 7-8 lei sunt, deocamdată, mai degrabă instrumente de presiune decât realități iminente. Există riscuri, dar nu suntem în pragul colapsului. Pe plan extern, poziționarea României ca aliat al SUA în contextul tensiunilor din Iran poate aduce beneficii: stabilitate, investiții, relevanță strategică. Rămâne de văzut dacă vom reuși să valorificăm acest avantaj sau îl vom complica intern prin instabilitate, încât proiecte stabilite cu o echipă guvernamentală să fie abandonate din cauza schimbărilor partenerilor care cunosc subiectul.
Anticipatele – o iluzie convenabilă
Ideea alegerilor anticipate revine periodic în discursul public. Probabilitatea reală: aproape zero. În România acest exercițiu constituțional este încă un subiect himeric. Motivul este simplu: aproape toți pierd. Cu o singură excepție – AUR. PSD a demonstrat ca nu e condus de genii, dar cred că încă au minima acuitate mentală să nu îl concureze pe Dănilă Prepeleac, businessmanul legendar din poveștile lui Ion Creangă. Dar, mai știi cum le vine într-o zi gândul cel bun?
Concluzie: o criză gratuită
Ne aflăm în fața unei crize politice care nu era necesară. PSD încearcă să recupereze electorat. AUR încearcă să capitalizeze haosul. Restul încearcă să supraviețuiască. Între timp, economia dă semne de stabilizare. Este, poate, cel mai ironic lucru: exact când lucrurile încep să meargă mai bine, politica decide că e momentul perfect pentru o criză.
Pentru că, uneori, nu pierzi pentru că adversarul e mai bun.
Pierzi pentru că îți construiești singur problema, iar în România avem un talent special pentru asta.
Va urma…
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
