Recent, reputatul medic chirurg Sorin Hîncu, fost director al spitalului sucevean și fost președinte al Colegiului Medicilor Suceava, a împlinit 75 de ani. Despre ce însemna chirurgia în momentul în care dumnealui a studiat-o și cum s-a transformat de-a lungul timpului, dar și cît de repede a trecut timpul de cînd a terminat facultatea acesta a spus:
”Eu am terminat facultatea în ’76, deci acum 50 de ani. Timpul a trecut foarte repede, foarte repede… parcă nici nu îmi mai dau seama și amintirile au început să se contopească… Da, foarte multe evenimente și amintiri, care la vîrsta mea mă copleșesc, așa… sînt bucuros că am ce să-mi amintesc.
(Și medicina s-a schimbat în 50 de ani. Cînd erați student, vă închipuiați că se va schimba atît de mult?) Chiar nu, eu de fapt am spus și am să mai spun lucrul ăsta: eu am prins o perioadă de tranziție, în chirurgie vorbesc. Eu am intrat la Facultatea de Medicină pentru a face chirurgie, știam că asta o să fac. Și am pornit specialitatea în chirurgie la București, trei ani, după aceea am venit la Suceava și am prins cînd încă se făcea chirurgie clasică. Adică, chirurgia deschisă, cu instrumente. Pe parcurs, în ’95-’97 a intrat și a început să se dezvolte chirurgia laparoscopică. Endoscopică și laparoscopică – endoscopia digestivă și chirurgia laparoscopică. După aceea a apărut chirurgia robotică și acum sînt foarte, foarte multe tehnici, așa-zis minim invazive, care să ocupe și să dea la o parte chirurgia clasică, care a rămas numai pentru anumite afecțiuni care, într-adevăr, nu se pot aborda altfel. Eu am prins această perioadă, și cînd am terminat cariera era foarte importantă acea secțiune de chirurgie minim invazivă. Am terminat cariera în sensul că nu mai lucrez la spital, dar dau în privat consultații și a doua opinie, cum se spune.
Acum, chiar cu rezervă, nu vreau să critic, dar medicii, în general, se bazează foarte mult pe explorări, explorări funcționale moderne, (…) pe care înainte nu le aveam. Și atunci, ce trebuia să faci? Ceea ce trebuie să facă medicii și acum: să stai de vorbă cu pacientul, să-l întrebi de ce suferă, de cînd suferă… asta se cheamă anamneza. După care să examinezi clinic, să pui mîna pe bolnav, să-l asculți. (…) Legătura dintre medic și pacient este foarte importantă. Asta făceau medicii cînd n-aveau alte mijloace de investigație, și, cel puțin pe mine, m-a ajutat. Eu și în ziua de astăzi întîi stau de vorbă cu pacientul”.
