Recent, analistul economic Daniel Apostol a scris un editorial pentru profit.ro cu titlul <Ce are Uniunea Europeană de învățat după Belém>. Domnul Apostol, este expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES, director editorial la <Economistul> și editorialist și la jurnalul.ro.
”Ce are de învățat? Timp de două săptămîni în Amazonia, în Belém, Brazilia, a avut loc conferința ONU pentru schimbările climatice, COP, ediția 30. O conferință care se anunța plină de ambiții cu privire la modul în care națiunile Pămîntului decid să acționeze împotriva schimbărilor climatice. Această conferință a avut un rezultat dezamăgitor, ca să o zic pe șleau, și poate chiar previzibil, pentru că, din ce în ce mai mult, rivalitățile geopolitice din ultimii ani și-au spus cuvîntul. De unde ne așteptam să vedem rezultate concrete, decizii concrete, conferința de la Belém, COP30, a fost de fapt un fel de test al imposibilității implementării unor promisiuni care sînt mai ambițioase decît realitatea.
La Belém am văzut că, deși toată lumea spune că are voință de a trece la acțiune, sînt limitări care vin din interesele geopolitice, noua arhitectură la nivel global, care, de fapt, conduce către o lipsă de consens. Și, acum, ce are de învățat Uniunea Europeană din asta? Uniunea Europeană a fost cea mai vocală entitate la nivel global, a pozat ani la rînd într-un lider al tranziției, al luptei împotriva schimbărilor climatice… știm foarte bine că aveam un pachet de legi numit Green Deal la nivelul UE – a cerut insistent un document clar, o foaie de parcurs pentru eliminarea combustibililor fosili… ei bine, s-a trezit prinsă într-o menghină, într-o capcană a propriilor compromisuri, dar și într-o menghină între marile economii globale, care au cu totul alte priorități pe agendă.
Pe scurt, ambiția climatică, asta e o lecție pe care cred eu că ar trebui să o învețe statele membre în UE, ambiția climatică nu se poate impune de la Bruxelles, doar cu ochii în texte de legi ambițioase, fără existența unor instrumente credibile, tangibile, reale, care să poată finanța statele în curs de dezvoltare, nu doar economiile cu puternică creștere, să poată realiza parteneriate concrete, dar și să dea respect tuturor drepturilor naționale de echilibrare a ambițiilor în lupta asta climatică cu necesarul de dezvoltare economică. Și o să dau un exemplu scurt: Uniunea Europeană ne impune de la Bruxelles nouă, României, să stocăm cea mai mare cantitate, cea mai mare porție, dacă pot să zic așa, de emisii de dioxid de carbon, 25% la nivelul întregii Uniunii Europene, cînd, de fapt, România produce doar 3% din emisii. Motivul este că avem o istorie bogată de aproape 170 de ani de exploatare a gazelor naturale, care, de fapt, nu are nimic a face cu emisia propriu zisă, pentru că alte industrii care performează mult mai mult, mai intensiv decît noi, aduc gazele naturale din import din Qatar sau din Orientul Mijlociu și acele gaze importate sînt puse în petrochimie și industria grea care duce la emisii. Ăsta este un exemplu de dezechilibru creat de niște politicieni cu ochelari de cal pe ochi, care stau la Bruxelles călare pe o agendă climatică plină de ambiții, dar goală de elemente concrete de implementare.
Eu am un exemplu din viața mea, concret. În fiecare vară avem discuții în cartierul de case în care stau să stropim curțile împotriva țînțarilor. Degeaba stropesc în curte împotriva țînțarilor doar eu, dacă vecinul din stînga, din dreapta și din spate nu are de gînd să o facă din diverse motive. Asta nu înseamnă că aerul curat de deasupra curții mele îi va bloca pe pofticioșii țînțari după sîngele meu să se oprească la limita proprietății. E o aberație. Același lucru cu schimbările climatice: dacă noi facem eforturi uriașe în Uniunea Europeană să avem emisii mai puține deasupra noastră, înseamnă că scădem media de poluare per ansamblu, dar asta nu înseamnă că avem automat deasupra noastră un aer pur și toți ceilalți, care-și fac de cap cu industriile, nu ne afectează și pe noi”.
