Premiera filmului ”Cravata galbenă/The Yellow Tie”, despre viața vulcanicului dirijor român Sergiu Celibidache a avut loc – cum era și firesc în România – în regia lui Serge Ioan, fiul acestuia, care a cosemnat script-ul în colaborare cu James Olivier. Este o excepțională ficțiune biografică, pe care regizorul a construit-o alternând contrapunctic planurile narative, epocile diferite din viața tatălui, devenit personaj de film. Prezentul narațiunii este constituit din ultimii ani de viață ai marelui muzician, în interpretarea lui John Malkovich. Acest Celibidache olimpian, consacrat de câteva decenii, înconjurat de discipoli dornici să-i învețe tehnicile, invitat peste tot pe mapamond pentru concerte și cursuri, își duce existența în Franța la o proprietate special aleasă pentru asemănarea cu lunca Siretului: o moară veche, reamenajată la Puiseaux (localitate situată la 100 km distanță de Paris). Aici, la rusticul ”Moulin” este înconjurat de familie: soția Ioana, pictoriță exilată din România în 1944 prin fuga cu un avion pilotat de celebrul Bâzu Cantacuzino, și fiul Mike, aflat încă la vârsta tatonărilor profesionale, dornic să devină cineast (actorul Charles Rowe).
Parcursul biografic al marelui dirijor și compozitor născut la Roman în 28 iunie 1912 într-o familie cu origini grecești este reconstituit cronologic, fără însă a trece prin totalitatea evenimentelor și etapelor menționate în cartea Ioanei Celibidache – ”Sergiu, altfel…” – recent apărută la Ed. Humanitas, colecția ”memorii/jurnale”, într-o condiție grafică impecabilă, cu un bogat material iconografic (fotografii din arhiva familiei).
Micul Sergiu devine ieșean la un an, iar tatăl – Demostene – fost ofițer de cavalerie cu mari fapte de vitejie și cu sechele fizice în urma primei conflagrații mondiale are funcții administrative importante: prefect al Iașului, și din 1922 ajutor de primar în fosta capitală a Moldovei. În interpretarea lui Sean Bean, Demostene apare ca un bărbat autoritar, care nu acceptă micile gesturi de nesupunere ale băiețelului care de la patru ani este pasionat de pian, de muzică, ba chiar și de arta dirijării. În film, acest aspect este redat printr-o secvență înduioșătoare: micul Sergiu aflat în podul somptuoasei case burgheze scotocește prin cutia în care mama își ține ghemurile de lână și alege nimic altceva decât o andrea lungă, „baghetă” cu care începe să conducă o orchestră imaginară, urcat pe un scăunel în fața oglinzii. Premonitoare secvență, greu de uitat…
Ruperea dureroasă a legăturii fiului de tată (eveniment ce-l va marca toată viața) survine după absolvirea cu succes (1930) a Seminarului Pedagogic din Iași. De ce? Mândru de rezultatele excepționale ale fiului (premiantul clasei), fostul ofițer ce împărtășește idealurile generației lui de întregire a neamului, dorește să-l îndrume spre Politehnică și apoi spre o carieră politică. Nu-și vede întâiul născut în altă postură decât aceea de Prim-ministru al României…Îi oferă cu afecțiune o cravată galbenă, cumpărată special în ziua însorită a nașterii lui Sergiu. Cravata (the tie, „legăturica de gât”) este un obiect-simbol al transmiterii zestrei ereditare, al continuității generaționale într-o familie, al masculinității și eleganței. Cravata îl umple de bucurie și recunoștință pe adolescent. Numai că – stupoare! – nu poate accepta calea aleasă de tată și cu tot aplombul adolescentin (asemănător cu al altui genial adolescent ce a marcat poezia europeană, Arthur Rimbaud) declară că el nu vrea nimic altceva decât muzica. Asta este calea și viața lui. Atitudine ofensatoare pentru tată, care își retrage cadoul, secționând astfel canalul de comunicare cu fiul, într-un gest de castrare simbolică, interpretabil în cheie psihanalitică și antropologică.
Regizorul Serge Ioan Celibidache (crescut în culturi diferite, poliglot desăvârșit, specializat în arta cinematografică la Universitatea de Teatru și Artă Dramatică din Indiana, Bloomington și posesor al unei diplome de master în film la Școala Internațională de Film din Londra) posedă abilitatea și măiestria de a crea scene emoționante, memorabile, de o mare intensitate dramatică, ținând mereu spectatorul „cu sufletul la gură” și – de multe ori – cu lacrima în colțul ochiului. Totul este dozat cu măsură, nimic nu este melodramatic, ficțiunea și realitatea comunică prin canale numai de el știute, iar muzica ce însoțește filmul despre viața tumultuosului muzician generează de la bun început starea de katharsis și magia spectacolului. De altfel, consider că această peliculă nu este deloc hagiografică, Maestrul nu este prezentat în termeni encomiastici, el apare și cu toate defectele, cu toți demonii lui interiori, cu toate momentele de înălțare sau rătăcire în cele mai dificile momente ale veacului trecut (disensiunile din interbelic, propagarea antisemitismului în țările europene, ororile din cel de-al Doilea Război Mondial). O estetică vizuală de cea mai pură calitate, șlefuită în cei șapte ani cât a durat realizarea acestui proiect cinematografic.
Interpretat cu o enormă expresivitate de carismaticul actor american Ben Schnetzer (bine ales, având o alură evident latină, subliniată prin părul lung, ondulat și neastâmpărul meridionalilor), tânărul Sergiu Celibidache este un personaj de sorginte romantică, ambițios, dar și puțin arogant, rostind mereu ceea ce crede, fără menajamente. Ambițios, studios, este gata să sacrifice orice, chiar și pe sine, pentru un ideal: muzica, arta care îi permite accesul la starea de grație, la ”nirvana” și la ”iluminarea” din budismul zen. Este familiarizat din tinerețe cu fenomenologia și filosofiile orientale care l-au pasionat și pe Mircea Eliade, și pe Regina Maria, dar în alt mod. Sergiu încearcă să descopere conținutul și valențele tăcerii. Starea de grație este procurată prin umilință și asceză, așa cum se practică și în creștinismul oriental.
Filmul reconstituie cu fidelitate atmosfera epocilor istorice traversate de tânărul Sergiu în România, în țări europene și în America de Nord și de Sud. Iașul interbelic apare într-o aură de nostalgie, iar Bucureștiul anilor 1930 este înfățișat de minuțiosul regizor în toată splendoarea unei capitale cu adevărat europene pe atunci, având blocuri Bauhaus în zona centrală și clădiri din secolul XIX aparținând școlii românești de arhitectură (cizelată la Paris). Jazzul american pătrunsese deja în orașul lui Bucur când tânărul ieșean (prin buzunarele căruia fluiera vântul…) ajunge aici. Începe prin a interpreta jazz într-un local elitist, frecventat de ”lumea bună” a epocii, dar este și pianist-corepetitor la o școală de balet clasic. Aici, fetițe în ”tutu” roz visează să devină Anna Pavlova, iar printre ele se află și micuța Ioana Procopie Dumitrescu, pe care Sergiu nu are cum să nu o remarce. Îi despart 12 ani și – în acel moment – o întreagă lume.
Fără a fi un documentar de genul excelentului film al lui Paul Barbăneagră cu și despre Mircea Eliade, ”Cravata galbenă/The Yellow Tie” aduce spectatorului informații istorice despre dramatica etapă a Europei în anii războiului, pe care Sergiu Celibidache îi petrece la Berlin, ca student al Academiei de Muzică, sub coordonarea Profesorului Heinz Tiessen, care devine protectorul lui și o figură paternă cu o aură specială. Bine informat, bine documentat, regizorul Serge Ioan Celibidache reconstituie atmosfera de teroare generată de nazism, șovinismul german în floare, antisemitismul propagat pe toate canalele. Totul într-o lume nebună, nebună, nebună. Românul Sergiu, deja bun vorbitor de germană, se concentrează pe muzică, pe budismul zen (calea de acces spre sinele profund) și are norocul de a nu fi omorât în cel mai devastator bombardament asupra orașului, scăpând și de înfricoșătoarele razii de noapte naziste, adică verificarea identității etnice și religioase a bărbaților în cel mai umilitor mod posibil, evreii fiind împușcați pe loc, fără drept de apel. Tot așa se întâmpla și în Franța ocupată, reconstituită ”à l’identique” în romanele lui de Patrick Modiano, premiul Nobel pentru literatură 2014.
După război, începând cu 1945, Sergiu poate în sfârșit să-și deschidă aripile. Începe ”zborul” viitorului mare dirijor. O carieră internațională de un imens succes care se deschide prin câștigarea postului de dirijor al Filarmonicii din Berlin (rămas liber prin demiterea lui Wilhelm Furtwängler, considerat colaborator al naziștilor și epurat). Dirijând cu gesturi de vrăjitor ”Pasărea de foc” a lui Igor Stravinski, necunoscutul Sergiu Celibidache reușește să câștige postul mult visat de zeci de candidați. Să nu uităm faptul că marea și adevărata cultură rusă, pusă la index de naziști, poate reveni în actualitate în Germania postbelică.
Remarc din nou profesionalismul și expresivitatea actorului american Ben Schnetzer, care studiază și preia gestualitatea Maestrului, fiecare concert fiind pentru muzicianul de origine română (dar și pentru cel care-l întruchipează!) o ocazie de a simți muzica prin toate fibrele corpului. Uneori, este dansator de tango, toreador, ca în concertul de la Buenos Aires, celebrul ”Bolero” de Ravel, cu un tempo greu de uitat, inducând misterioasei spectatoare brunete de la balcon starea de grație care va declanșa o iubire de-o viață. Pentru că Ioana (interpretată de actrițele Miranda Richardson și Kate Phillips, pentru cele două etape ale vieții redate în film) dorește să-l reîntâlnească pe cel ce avea să devină prietenul, soțul, mentorul ei și tatăl fiului lor. Născut în 1968, acel „ied inocent” cum îl numește mama în carte le-a iluminat existența ”et pour cause”.
Nu pot să nu aplaud partitura susținută cu măiestrie ”da capo al fine” de marele John Malkovich, care aproape că se identifică artistic cu un Sergiu Celibidache septuagenar și octogenar. Un personaj realmente măreț, căruia i se propun în continuare tot felul de colaborări, dar la fel de intransigent ca pe tot parcursul vieții în ceea ce privește înregistrarea concertelor sale. Să ne reamintim scena burlescă a întâlnirii furtunoase cu un grup de japonezi veniți în Franța la reședința familiei Celibidache, cu propunerea fermă de înregistrare a concertelor din Japonia. După o primire generoasă, la masa încărcată cu feluri românești (cum era obiceiul Maestrului), mefiența sa funciară și mentalitatea romantică îl fac dezavueze zgomotos propunerea oaspeților, care – deși îi cunosc opiniile – vor să-i forțeze mâna și să capteze inefabilul muzicii pe un CD, prin tehnici digitale.
Lectura cărții ”Sergiu, altfel…” poate completa armonios vizionarea filmului, aducând un plus de informație tuturor celor interesați de o mare personalitate muzicală a veacului trecut și o recomand cu multă căldură.
Serge Ioan Celibidache s-a lansat într-un proiect de anvergură, costisitor, implicând cel puțin 300 de persoane, cu sprijinul soției sale, producătoarea Adela Vrânceanu-Celibidache, într-o perioadă dificilă (pandemia, războiul din Ucraina). Fără îndoială, filmul va avea receptarea pe care o merită pe mapamond, în magia sălilor de cinematograf.
În plus, cu siguranță, vor fi premii (de ce nu Oscarul?) pentru calitatea artistică, implicațiile etice, interpretarea actoricească, rigoarea și obiectivitatea cu care fiul reconstituie parcursul tatălui pe care l-a divinizat (dar pe care nu-l urcă în slăvi…). Totul este construit cu echilibru, claritate, ritm, cu emoția și energia celui ce știe că pasiunea și perseverența sunt cea mai sigură cale a reușitei. ”Chapeau”! (Foto: Pagina de FB a Teatrului Municipal ”Matei Vișniec” Suceava)
Elena-Brândușa Steiciuc
