Pe 2 august s-a împlinit un an de cînd Nicolae Covaci a devenit nemuritor. Nicolae Covaci a oferit mai mult decît a primit. A fost un deschizător de drumuri, într-o lume în care libertatea era un vis interzis. A fost un spirit neîmblînzit, care a ales să cînte adevărul, chiar și atunci cînd ecoul lui lovea ziduri de tăcere. A oferit nu doar muzică, ci un sens, un ideal, o flacără ce a ars dincolo de ea însăși.
Într-o vreme în care cuvintele erau controlate, iar visele îngrădite, Covaci și-a făcut arta scut și săgeată. Ne-a învățat că muzica poate să dărîme ziduri, că mitologia strămoșească poate deveni armă identitară, că „Fie să renască…” nu e doar o urare, ci o datorie.
Din păcate, la mormîntul lui, în ziua de 2 august, au fost în jur de 40 de persoane. „Dintr-o mie, cîți au mai rămas…?”. În aceeași zi, la Timișoara se desfășurau mai multe evenimente dedicate Zilelor Orașului. Parcă te-ai fi așteptat ca Nicu Covaci să fie, măcar, pomenit de autorități.
În schimb, la inițiativa rectorului Universității de Vest din Timișoara (UVT), prof. univ. dr. Marilen Gabriel Pirtea, cu sprijinul Facultății de Arte și Design (FAD), au fost finalizate lucrările de amenajare a expoziției permanente dedicate lui Nicolae Covaci. Detalii privind vernisajul oficial al expoziției vor fi anunțate ulterior, evenimentul urmînd a avea loc, cel mai probabil, odată cu începerea noului an universitar.
Am mai spus și o voi repeta de fiecare dată cînd voi avea ocazia: Timișoara a fost (și vreau să cred că rămîne…) un soi de Mecca pentru noi, iubitorii de rock românesc. Acolo s-a scris istoria rock-ului nostru. Acum găsim acolo mormîntul lui Nicu Covaci și statuia lui Adi Bărar.
Poate că și prea-stimatele autorități ar trebui să învețe un pic de istorie… a muzicii, măcar. Să înțeleagă că memoria nu se hrănește doar cu statui, ci cu gesturi vii, cu recunoștință sinceră, cu respect real pentru cei care au clădit identitatea artistică a acestei țări – o țară care, de altfel, devine tot mai săracă din toate punctele de vedere.
Atîta timp cît vom mai simți ceva cînd ascultăm Phoenix, atîta timp cît ne vom aminti cine eram cînd îi ascultam pentru prima dată, Nicolae Covaci va fi aici. Nemuritor.
În altă ordine de idei, într-o carte cu interviuri alese ale lui George Enescu cumpărată recent dintr-un anticariat din București am găsit însemnarea ”Timișoara, 28.XI.1988”. Probabil o zi importantă pentru primul proprietar al cărții. Nu știu cui i-a aparținut cartea, dar acum e la loc sigur, așa cum ar trebui să fie și amintirea marilor artiști care au lăsat urme adînci în cultura noastră. Nu de alta, dar o țară care își uită artiștii este o țară care se uită pe sine.
Fie să renască!
Alexandra Cuza
