În septembrie reintrăm în focurile calificărilor pentru Campionatul Mondial de anul viitor, într-un context absolut neliniștitor, cu principalii jucători în care ne puneam speranțe aflați, fiecare în felul său, fie în eclipsă totală de formă, fie accidentați și nerefăcuți ori fără contract, ori în tratative de transfer de la unii care s-au saturat de ei la alții care nu prea se-nghesuie să-i cumpere, poate și după ce s-or fi lămurit că despre inadaptabilii noștri se poate spune orice, numai că lasă urme pe unde joacă, nu.
Un caz cu totul particular îl reprezintă Hagi cel mic, ajuns deja la o vîrstă respectabilă, 26 de ani, la care absolut toți fotbaliștii cu talent și cu fibră de performer sînt integrați în echipe serioase. Ianis Hagi este un talent absolut excepțional, iar pe de altă parte un om educat, cu vocabular și cu bun simț, cu o exprimare fluentă în engleză și spaniolă, ceea ce este cu adevărat remarcabil pentru un aromân născut în … Turcia! Pe de altă parte, par să nu priceapă, tată și fiu deopotrivă, că ăsta micu` nu e copia xeroxată a ăluia mare. Că între ei sînt diferențe cosmice. Că dacă nu reușești nici la Fiorentina, nici la Genk, Alaves sau Rangers, adică la echipe de mîna a doua la nivel continental, înseamnă că pe ansamblu nu ești ceea ce îți spune tatăl tău că ești.
De aceea, cred că refuzul de a juca la FCSB este o greșeală aproape impardonabilă. Acolo chiar te puteai afirma și poate că alta era traiectoria europeană și a echipei, și a ta. Conform regulii, Lucescu nu îi convoacă decît pe cei care joacă la echipele lor. Numai că Ianis nu doar că nu joacă, dar în acest moment nu are nici măcar echipă. Păcat. De un Ianis în formă, Naționala chiar ar fi avut nevoie. De un fotbalist care nu joacă nicăieri nu are nevoie nimeni.
