E perfect să vii la film fără să îți încarci înainte mintea cu părerile unora și altora – și să primești totul cu inima deschisă. Iar dacă poți să faci asta, atunci o să ai răsplata bucuriei netrucate pe care acest scenariu (care nu se revendică decât vag din romanul lui Dahl – cu câteva excepții care sunt personaje și nu direcții de acțiune) ți-o dăruiește.
Dar dacă sunteți totuși bântuiți de mania comparațiilor – aflați că Wonka nu seamănă în niciun fel cu predecesoarele lui. În primul rând, Mel Stuart construia o dimensiune și o estetică ce ne lăsau într-un soi de perplexitate, în Charlie and the Chocolate Factory, Tim Burton venea cu o versiune mai dark decât filmul original, urmând tonul mai întunecat al cărții lui Dhal, căreia îi adăuga un backstory traumatic ce adâncea complexitatea personajului ciudat pe care îl făcea Johnny Depp.
Willy al lui Paul King este numai lumină, este încă un copil (orfan) – așa că are și mintea nepervertită și tot potențialul de a-și materializa visele. Căci filmul este clar despre gândirea pozitivă, despre cum să nu îți pierzi speranța și să nu capotezi în fața greutăților și mai ales despre ce înseamnă prietenia. Așa că povestea este una frumoasă, încărcată de semnificații și trimiteri la precepte de toate felurile (morale, etice) și deși în esență este tot o bătălie între bine și rău, centrează în cu totul altă parte decât primele două filme. Prin urmare, dată fiind filiația neconsistentă cu romanul primordial, nu aș zice că este vorba de un prequel.
Ce ne fascinează la Wonka dincolo de poveste? Felul în care este captat interesul printr-un design vizual expansiv în acest spațiu încadrabil temporal prin perioada postbelică (după costume, decor, tehnologie), cu explozii de culoare și personaje pitorești (ce sunt mai degrabă tipologii)), folosirea CGI-ului atât cât să servească fabulosul din scenariu și partitura fluidă, fredonabilă, extraordinară cu cele 7 piese originale scrise de Neil Hannon, care se alătură celorlalte preluate. Și trebuie să remarc faptul că nu doar ca pianist este remarcabil Timothee Chalamet (așa cum l-am văzut în minunatul Call ME By Your Name al lui Luca Guadagnino), ci excelează și în ipostaza de cântăreț. Dacă adăugam la asta o privire asupra rolurilor lui de până acum, ne dăm cu siguranță seama de talentul și extraordinara versatilitate a acestui actor, pe care abia așteptăm să îl revedem în primăvară reluându-și rolul din noul DUNE al lui Dennis Villeneuve.
Una peste alta, WONKA este alegerea perfectă pentru o incursiune in lumea magică a cinemaului.
Noul film al lui Paul King (după 2 Paddington-uri) – Wonka- este ca o pastilă efervescentă: dacă acel comprimat produce dioxid de carbon în urma contactului cu apa, vizionarea noii producții a produs o stare de plăcere creată de jocul tânărului Chalamet, care este atât de inocent și de proaspăt încât ai senzația (și nu e doar senzație) că este vorba de un alt personaj decât cel închipuit de Roald Dahl. De fapt, scenariul nu preia prea mult din povestea lui Dahl (cu excepția numelui și a pasiunii pentru ciocolată), ci este vorba de cu totul altceva: începuturile unui tânăr chocolatier într-o lume dominată de trei mari companii care colaborează ca un cartel. Și încercați din nou să nu comparați acest film cu cel din 1971, regizat de Mel Stuart, care este o capodoperă pentru acele vremuri. Și de fapt noua peliculă reprezintă un prequel al poveștii din 1971 și nu este o adaptare a cărții lui Roald Dahl.
Există multă dulceață în Wonka, un lucru la care mă așteptam după ce am văzut Paddington, de unde și starea de plăcere de care pomeneam. Willy Wonka jucat de Chalamet este un inventator răzvrătit, prieten credul, care dorește să-și împartă ciocolata, pe care o produce cu ajutorul unei mașinării miraculoase. Caci da, ca în orice poveste, este mult miracol in acest Wonka!
Melodiile compozitorului irlandez Neil Hannon sunt amuzante, alături de piesa de rezistență fiind tema Oompa Loompa și dansul lui Hugh Grant, asortat cu umorul fin, dar necruțător. Deși regizorul Paul King a susținut că filmul nu este un musical, se pare ca tocmai asta i-a ieșit! Un omagiu adus producției din 1971 fiind chiar „Pure Imagination”, cântată de Chalamet, melodie în care mama tânărului cofetar îl încurajează să își urmărească visul. Gene Wilder a cântat și el acum 52 de ani aceeași compoziție.
Am fost puțin sceptic când am auzit de film, dar aseară m-am bucurat ca un copil… a fost BUCURIE pură! Cred că nu am mai simțit acest sentiment copilăresc de bucurie și uimire de foarte mult timp. Cred că ultima dată când am făcut-o a fost acum mulți ani, când au apărut Cronicile din Narnia.
Cu decorurile și garderoba asemănătoare celor din Wonka lui Wilder și cu estetica lui Willy Wonka și fabrica de ciocolată, nu există nici o îndoială că interpretările lui Chalamet vor provoca dulci nostalgii, mai ales cu tema „Pure Imagination”.
În concluzie, este un film luminos jucat de o garnitura de actori excelent distribuiți, pe care nu m-am așteptat să-i văd împreună aici, Sally Hawkins, Matt Lucas, Olivia Colman, Mathew Baynton, Rowan Atkinson, Simon Farnaby, Paterson Joseph, Tom Davis, Hugh Grant, Calah Lane și Timothée Chalamet. Și se vede că tuturor le-a făcut plăcere să joace! (Foto: IMDb)
Michaela Platon, jurnalist de film
Marcel Platon (radiotopic.com)
