Ceasul judecății nu avea cum să nu vină. Întrebarea era cît de piperată va fi nota de plată. Asta a fost după făurirea miraculoasă a României Mari printr-un noroc chior, cum s-a spus. Lumea românească a trăit atunci un moment de jubilație, de eliberare sufletească. Era o victorie de neimaginat cu numai cîteva săptămîni mai devreme și trebuia neapărat marcată. După atîtea nenorociri care nu lăsaseră populația Bucureștiului să doarmă în pace venise soarele și pe strada asta. După întoarcerea la Cotroceni a cuplului regal, după reinstalarea Guvernului Brătianu, a apărut pofta de răfuială. Era inevitabil. Strada cerea să fie pedepsiți vinovații de dezastrul din 1916/17. Se cerea prezentarea notei de plată. Anul 1919 a fost anul căutării țapilor ispășitori. Se cerea și să fie scoși în față cei care binemeritau pentru neașteptata victorie. Dacă existau vinovați, existau și clarvăzători în ce se întîmplase. A urmat mult așteptatul ceas al răfuielilor. Cine erau marii vinovați pentru umilințele și spaima prin care trecuse „bietul popor”? Cine-l adusese pînă în pragul extincției? Ce erori l-au băgat în fundătura infernală a anilor 1916/18, cei mai negri din istoria modernă? Au fost zile cînd România ca stat a fost la un pas de dispariție. Existența i-a fost grav amenințată. Cineva trebuia să plătească, așa au gîndit mulți. Pentru clasa politică din primul interval al secolului al XX-lea venise ceasul socotelilor. „Politicianismul” era pus la zidul infamiei și chemat la rampă să se explice. Elita politică românească ratase copios episodul. Inconștiența, corupția, superficialitatea aduseseră țara în pragul unei catastrofe. Din această perspectivă, România Mare nu a fost rodul „activității laborioase” sau al inteligenței liderilor săi, ci mai curînd al circumstanțelor din finalul războiului, cînd s-a redesenat harta Europei.
“România are atît de mult noroc că nu are nevoie de politicieni!”, a zis P.P. Carp într-un salon. Drama românească s-a jucat decisiv mai ales pe teatrele de luptă de la Verdun și Somme, iar soarta sa a fost ratificată la Versailles. Bucureștiul a beneficiat de o conjunctură după ce a fost mai întîi gata-gata să spulbere cîștigurile lumii românești de după 1848. În loc de dispariție, România s-a trezit cu un teritoriu de trei ori mai mare și tot atîta ca populație. Făptuitorii acestei transformări se aflau, însă, nu la București, ci la Londra, Paris, la Berlin și Viena, la Petrograd. Lumea aștepta în 1919 o judecată, un bilanț la tot ce se petrecuse în perioada 1914/18. Era clar că nu se putea trece pur și simplu peste toate evenimentele care scindaseră lumea românească. Cei care păreau victorioși doreau o judecată, urmată de pedepsirea vinovaților. Bineînțeles, cei care pierduseră partida doreau să mergem mai departe fără complicații, să uităm, zicînd că nu există învingători și învinși.
„Societatea românească din Vechiul Regat se înfățișează azi împărțită în două tabere: patrioți și trădători. Groso modo, patrioții sunt toți cei ce, în vremea durerilor noastre, au fugit în Moldova sau se găseau în Moldova. Trădători sunt cei care n-au putut să treacă Milcovul, n-au voit să-l treacă sau au avut poruncă să rămână pe loc. Patrioții sunt la putere, gazetele, toate, sunt în mâna lor, nota stridentă e generală și vocile chibzuite, spiritele moderate sunt intimidate și interzise. Un interesant fenomen de orbire colectivă. Neseriozitatea noastră pendulează între tragic și ridicol. Toți lașii, toți fugiții, toți ascunșii pe subt pat sunt astăzi judecători necruțători. Guvernul actual are portul și apucăturile tiraniilor crude și fricoase. Oamenii căprari de căprării politice, burghezi croiți pe tejghea și pe cot, fără nici o concepție superioară, nici frumusețe de adevărați conducători sociali”. (Gala Galaction, Jurnal, vol. 3, p. 74) „În ziua de 7 ianuarie de Sf. Ioan Botezătorul am fost chemat a doua oară la Curtea Marțială ca să mai dau câteva lămuriri…” (Gala Galaction, Jurnal, vol. 3, p. 70 ) „Bieții gazetari s-au dus (la Curtea Marțială – n.a.) cu capul în piept și făcând amare reflexiuni asupra libertăților și dreptăților din țara noastră. … Când au văzut deschizându-se porțile închisorii și intrând înăuntru domnii Virgil Arion, Dimitrie Nenițescu, Lupu Kostaki junior… trebuia să-i fi izbit ideea că zeița dreptății s-a îmbătat de cade în șanțuri și că mănăstirea Văcărești a încetat să mai existe”. (Gala Galaction, Jurnal, vol. 3, p. 72).
Daravela de proces intentat ziariștilor colaboraționiști începe pe 23 februarie 1919 la Curtea Marţială a Corpului II Armată. Cei din boxa acuzaților se făceau vinovați că au lucrat sub ordinele Kommandaturii în timpul ocupației între 1916-1917 – au fost 707 zile în total. Era vorba despre trădare! În subsidiar se înțelege că ei au fost responsabili de dezastrul politic și militar din toamna lui 1916. Dar erau ziariștii adevărații vinovați? Politicienii, cei care luaseră deciziile, cum erau? Trebuia răspuns la aceste chestiuni întîi de toate. Lotul cuprindea pe Ioan Slavici, Tudor Arghezi, D. Karnabatt, A. D. Herz, Dem. Teodorescu, Saniel Grossman, pînă la nr.23. Apărătorii au fost C. G. Costaforu, Radu R. Rosetti, N. D. Cocea, Petre Grădişteanu, P. Sadoveanu, Constantin Titel Petrescu, Mihail Mora etc. Prima ședință de judecată a început sîmbătă, 23 februarie, la ora 9, sub președinția colonelului Călinescu, ceilalți judecători fiind Pomponiu şi Mihăescu, maiori, căpitanii Lerescu şi Virgil Florescu. Maiorul Niculescu-Bolintin era comisar regal – procuror. ”Adevărul”, trei zile mai tîrziu, la 26 februarie 1919, publica un editorial semnat de C. Mille, directorul ziarului. Citez: „Ştim de ce nu se urmăresc anumite persoane, ştim de ce se menajează altele. Ştim multe lucruri care păreau misterioase şi inexplicabile şi azi sunt înţelese perfect. Regimul d-lui Brătianu dinainte de război şi chiar în timpul războiului începe să se arate în adevărata lui lumină, dar mai ales politica de duplicitate pe care a întrebuinţat-o şi o întrebuinţează şi acum, cu credinţa că aceasta este diplomaţia cea mai fină. Procesul este numai la începutul lui. Să sperăm că el va descoperi şi alte lucruri nostime. În tot cazul, procesul de la Curtea Marţială este mai mult al regimului Brătianu decât al câtorva ziarişti, condamnaţi în faţa opiniei publice, dar care înaintea Curţii Marţiale nu au ce căuta, decât doar de a face procesul vremurilor triste, care au precedat războiul nostru. El a început cu Turtucaia şi a sfârşit, ruşinos, prin Pacea de la Bucureşti, al cărei autor moral este tot dl. Brătianu!”. (Constantin Mille, Adevărul, 26 februarie 1919).
Esențialul este spus aici. Apar limpede direcțiile procesului. Ce turnură doreau să îi dea judecătorii și o parte a lumii politice – liberalii. Două au fost tendințele: 1. Categorică, radicală, dornică să identifice și pedepsească pe cei considerați vinovați. 2. Toleranță, dornică să încheie „ceasul răfuielilor”. Judecătorii întîi nu au știut cum să trateze lucrurile. Ce să întrebe și ce să treacă sub tăcere? Cum să conducă interogatoriile? Care erau responsabilitățile celor din boxa acuzaților? Avocații – reprezentînd apărarea – nici ei nu au fost mai presus. Nici rechizitoriul comisarului regal, Niculescu Bolintin, nu a inspirat încredere, nu a fost o bază solidă pentru incriminarea celor 23 de acuzați. Spre liniștirea ziariștilor „colaboraționiști și trădători de țară”. Astfel au navigat fără probleme în timpul dezbaterilor. Nici serioase, nici pertinente. O atmosferă de îngăduință, chiar de mascaradă, s-a instalat de la început în sala Tribunalului Militar Corp II de Armată. În afară de doi – trei ziariști panicoși care se așteptau la pedepse severe, chiar la execuții, ceilalți au tratat lucrurile lejer. Presa le era favorabilă – pesemne din complicitate de breaslă. „Corb la corb nu-și scoate ochii!”, limpede. Tactica celor din boxă a fost de a nega evidențele. Vezi Doamne, nu au scris împotriva intereselor României, nu l-au denigrat pe Rege și nici Dinastia. Nu au trădat țara, erau veritabili patrioți. Nu au scris sub ocupație într-o gazetă scoasă de nemți, de fapt era o gazetă pur românească cu gazetari și fonduri românești!!! Ceea ce era o minciună sfruntată. Tribunalul a înghițit-o, fără alte cercetări. Acuzații au susținut că nu erau germanofili. Deși în sala tribunalului s-au citit articole semnate de acuzați de sens contrar celor afirmate de ”inocenții” din boxă. Citind azi procesele verbale de ședință ai impresia că asiști la un spectacol de comedie. ”Procesul ziariștilor” a părut că nu are obiect.
„Au fost liberați trei din gazetarii deținuți de aproape două luni; caz de neurmărire pentru Johnson, Brănișteanu, etc. Nu vor fi urmăriți decât cei care au scris la Bukarester Tagblatt”. (Marghiloman, vol. 3, p. 256) „12/25 ianuarie – Brănișteanu, Johnson, Mestugeanu au fost liberați. Brănișteanu după cererea lui Mille adresată lui C-tinescu. Chestiune de afinitate! Mestugeanu după cererea lui Stelian Popescu care dă guvernului Universul. În sfârșit Johnson e eliberat cu condiția să nu colaboreze la Steagul și să vină la Independența”. (Marghiloman, p. 257) „7/20 martie. În procesul ziariștilor 19 au fost achitați, după aproape patru luni de detenție începută prin ordin verbal… Slavici, care era arătat sigur condamnat la moarte, are cinci ani de recluziune, Karnabatt zece ani, iar Camburopol exact în același caz e achitat”. (Marghiloman, vol. 3, p. 275)
Sentințele au reflectat atmosfera în care s-a derulat așa-zisul „proces al ziariștilor” acuzați de trădare și colaborare cu dușmanul. Nu mai puțin de 18 acuzați (din 23) au fost achitați. Au scăpat ieftin după toate dejecțiile aruncate de ei în paginile publicațiilor germanofile în timpul ocupației. Semnăturile lor s-au regăsit apoi în gazete. Cinci au primit sentințe de cîte 5 și, respectiv, 3 ani. Ioan Slavici, cel mai vizibil dintre acuzați, a primit 5 ani de închisoare. Acuzații au făcut recurs. Spre surpriza tuturor acesta a fost respins. (”Adevărul”, 24 martie/6 aprilie 1919). Gazetari cu semnături prestigioase au sărit în ajutorul celor condamnați. Destule persoane influente la București s-au implicat să le obțină punerea în libertate, făcînd intervenții la autorități. Un exemplu – „Apoi (a venit la mine – n.a.) Costaforu, un ziarist mai curând revoluționar decât inteligent. Am avut o îndelungată și interesantă convorbire cu el. Dorește ca eu să-l fac pe rege să <grațieze> niște ziariști care fuseseră condamnați și niște socialiști” (Maria, Regina României, ”Însemnări zilnice”, vol. 1, ed. Albatros, 2005, pp 163 -164 ). Cei 5 ziariști condamnați de tribunal sînt totuși grațiați. S-au șters cu buretele toate mîrșăviile, delațiunile, intoxicările, minciunile, propaganda pro-germană și anti-românească. Era ultima zi a anului, 31 decembrie 1919, cînd Regele Ferdinand a semnat decretul de grațiere (apărut în presă pe 1 ianuarie 1920) care îi privea pe cei 5 gazetari condamnați. Așa că Ioan Slavici & Co au sărbătorit un an nou cu bucurii!
Procesul ziariștilor și-a arătat la final limitele. Era un dosar complicat. Dacă nu s-ar fi produs grațierea ar fi trebuit judecați și oamenii politici. Normal ar fi fost să se fi început dezbaterea cu aceștia. Ei au luat deciziile, ziariștii doar au scris. Nu s-a procedat astfel pentru că s-ar fi creat un precedent periculos. Să îi aduci în boxa acuzaților pe Slavici, Arghezi, Karnabatt, Brănișteanu etc. era simplu. Dar să-i aduci în tribunalul militar să fie judecați pentru trădare pe Marghiloman, Stere, Carp, Lupu Kostaki etc. (cei care luaseră deciziile în teritoriul ocupat) era pur și simplu o imposibilitate. S-ar fi deschis o cutie a Pandorei. Dacă dezbaterile ar fi continuat, Ionel Brătianu & liberalii ar fi fost și ei expuși. Avînd guvernul, totuși se puteau proteja, ceea ce au și făcut. Dacă nu opreau procesul s-ar fi auzit lucruri care trebuiau trecute sub tăcere… De pildă, secretele retragerii guvernului la Iași, catastrofa militara din toamna lui 1916, fondurile obscure folosite de unii și de alții, dezastrul de la Turtucaia – toate subiecte extrem de sensibile. Era mai bine ca versiunea învingătorilor – în toată simplitatea ei neverosimilă – (susținută de PNL) să rămînă intactă. Războiul se terminase, lumea se întorcea la normalitate. Devenea treptat mai puțin înverșunată, cu memoria mai scurtă, pe măsura trecerii timpului – meteahnă tipica lumii românești. Justiția s-a implicat într-un proces prea complicat pe care n-a fost capabilă să îl ducă la capăt. Altă meteahnă românească.
Stelian Tănase
Fragment din volumul în lucru ”București sub ocupație străină, 1916-1918”
