Claudia Piñeiro (născută în Buenos Aires, Argentina, la 10 aprilie 1960) este o figură cheie în literatura argentiniană contemporană, precum și o susținătoare proeminentă a diferitelor campanii umanitare, inclusiv legalizarea avortului în Argentina cât și mișcarea #NiUnaMenos împotriva feminicidului (fenomen care se manifestă prin uciderea selectivă a membrilor unei comunități sau a fetușilor după criteriul sexului de care aparțin). Tot ea a luat inițiativa de a înființa un sindicat al scriitorilor în Argentina pentru a oferi stabilitate financiară profesiei. Scrisul ei constă în principal în romane, povestiri și piese de teatru.
A câștigat numeroase premii, cum ar fi premiul Clarín pentru cel mai bun roman acordat pentru „Las viudas de losjueves”, premiul Sor Juana Inés de la Cruz pentru „Las grietas de Jara”, al treilea premiu național literar din Argentina pentru lucrarea autobiografică intitulată „Un comunista en calzoncillos”, premiul Rosalía de Castro pentru întreaga cariera ei literară, premiul Pepe Carvalho pentru cel mai bun autor de literatură polițistă și premiul canadian Blue Metropolis pentru întreaga activitate. În plus, patru dintre romanele ei au fost ecranizate: „Las viudas de losjueves”, Betibú”, „Tuya” (All Yours) și „Las grietas de Jara”, ea semnând și scenariul serialului care rulează acum pe Netflix „El reino” (Împărăția).
Piñeiro a fost prezentată până acum lumii de limbă engleză ca o scriitoare de literatură polițistă. Cu toate acestea, statutul ei de „regină a literaturii polițiste” a umbrit o apreciere mai largă care ar fi meritat-o pentru tema controlului societății contemporane pe care o regăsim în romanele ei.
Pentru Claudia Piñeiro, rezolvarea unei crime individuale este doar jumătate din poveste. O singură infracțiune prezintă (adesea metonimic) corupția din vârful societății. Așa cum a declarat la acordarea premiului Pepe Carvalho, „literatura polițistă o abordez pentru a denunța nedreptatea”, ea susținând că în zilele noastre este imposibil să scrii un roman polițist fără a descrie și societatea în care are loc crima. În 2018, ea a deschis Târgul Internațional de Carte din Buenos Aires cu un discurs intitulat „Ce așteaptă oamenii de la un scriitor? Disidența ca stare de alertă”. Evident, acest simț al responsabilității scriitorilor de a lua distanță critică și de a aborda direct problemele sociale este un aspect important al muncii ei.
Romanul scurt și stilat al lui Piñeiro „Elena knows” este o modalitate ideală de a face cunoștință cu ea. La suprafață este un mister strâns și concis cu un protagonist predominant. Este, de asemenea, un comentariu pătrunzător asupra relațiilor mamă-fiică, a degradantei birocrații, a poverii îngrijirii unui bolnav incurabil și a impunerii unei dogme religioase asupra femeilor. Dreptul unei femei de a alege să-și întrerupă sarcina într-o societate conservatoare și profund catolică ajunge să fie o componentă cheie a acestei povești. Elena este o eroină aparte. O văduvă vârstnică argentiniană care suferă de Parkinson avansat și a cărei relație cu fiica ei Rita coboară frecvent în resentimente reciproce și certuri amare.
În ciuda titlului, mai degrabă decât ceea ce știe Elena, cheia acestui roman profund emoționant este despre ceea ce Elena nu știe. Povestea trasează un arc de la orgoliu la umilință din partea Elenei și de la convingere la disperare din partea fiicei ei, Rita, deși această traiectorie este mascată de o dezvoltare non-cronologică. Relația lor antagonistă este triangulată cu viața lui Isabel care este și mamă, deși a trăit o viață liniștită respingând această etichetă.
Cea mai mare presupunere a Elenei este că ea, ca mamă, își cunoaște fiica, deplin și fundamental, și, prin urmare, știe cum ar reacționa în orice circumstanță. „Nimeni nu știe atât de multe despre fiica ei ca ea, pentru că ea este mama ei […] Maternitatea, crede Elena, vine cu anumite lucruri, o mamă își cunoaște copilul, o mamă știe, o mamă iubește. Așa se spune, așa este”.
Insistența dogmatică a Elenei o lansează într-o călătorie dureroasă de autocunoaștere, spre dezvățarea de ceea ce credea că știe și spre conștientizarea că, de fapt, nu și-a cunoscut fiica atât de bine pe cât credea. Călătoria este simultan exacerbată și propulsată de suferința Elenei, boala Parkinson. Elena nu se poate mișca fără ajutorul medicamentelor și perspectiva ei este limitată de incapacitatea de a ridica capul dincolo de un anumit punct. „Timpul ei se măsoară în pastile”, ni se spune, iar narațiunea întărește acest lucru, fiind împărțită în trei părți, „Dimineață”, „Prânz” și „După-amiaza”, timpurile în care Elena ia religios a doua, a treia și a patra pastilă a zilei. Acest ritual, ca un ecou vestigial al oficiilor monahale, este sporit de ecteniile personale ale Elenei, de nume repetate de străzi, în timp ce ea așteaptă ca pastilele să-și facă efectul. În mod emoționant suntem lăsați să speculăm în ce moment singuratic ale primelor ore, înainte de începerea narațiunii, Elena a luat prima pastilă a zilei.
Deși nu respectă strict unitățile de timp, loc și acțiune, structura și intensitatea în trei părți se simte ca un elogiu adus tragediei grecești. Intriga centrală are loc în prezent, singura zi lungă a călătoriei Elenei pentru a o vedea pe Isabel, deși este concretizată în flashback-uri la evenimente din urmă cu 20 de ani. Rita este văzută că acceptă cu rigiditate doctrinele bisericii până la punctul de a le impune unui străin, împiedicând-o pe Isabel să facă avortul pe care și-l dorește cu disperare.
Dintre toate personajele, Isabel este adevărata victimă. Trupul ei este agresat din toate părțile, de soțul ei, de Rita și de Elena. Cu toate acestea, pe măsură ce tragedia se desfășoară, există o rezoluție reală între ea și Elena, deoarece ambele femei își dau seama că a nu cunoaște și a nu se încadra în categorii fixate reprezintă sistemul lor comun de valori.
Problemele ridicate de „Elena Knows” sunt universale, oportune și complexe: obstacolele în calea dreptului unei femei de a-și controla propriul corp, miturile și realitățile din jurul maternității, constrângerile mentale și fizice din rutina zilnică a femeilor, provocările tot mai mari ale unei persoane bolnave și îmbătrânite. Deși problema avortului este, fără îndoială, tema centrală și arzătoare a romanului, „Elena Knows” îi cere și cititorului să se pună în locul de neinvidiat al vârstei și infirmității Elenei. Unul dintre cele mai emoționante momente din roman are loc atunci când Elena pleacă de la o programare după ce și-a primit certificatul de handicap. Roberto o vede că plânge și o întreabă de ce, la care ea răspunde pur și simplu: „M-au tratat cu amabilitate”. În acest moment de vulnerabilitate, obținem o perspectivă rară asupra asprimii și forței Elenei, care se dezvăluie, cel puțin parțial, a fi o autoapărare necesară împotriva marginalizării persoanelor în vârstă, a persoanelor cu dizabilități, a societății în general.
În toată munca ei, Claudia Piñeiro nu se sfiește de cele mai presante interogări etice. Își plasează personajele în situații de criză în care trebuie să ia decizii radicale, iar de multe ori personajele ei descoperă că nu își cunosc propria minte până când corpul lor nu ajunge în pericol și, în momentul crucial, apare un tip mai profund de cunoaștere.
Când Elena ajunge la destinație, dezvăluirile sunt brutale. „Niciodată nu este un cuvânt care se aplică speciei noastre”, spune Isabel. „Sunt atât de multe lucruri pe care credem că nu le-am face niciodată și, totuși, atunci când suntem puși în situație le facem”. Prin nașterea acestui personaj numit Elena, autoarea ne oferă un exemplu cu adevărat extraordinar de umilință, perseverență și dorință de schimbare. Merită să-i acceptăm darul.
Pe un palier valoric învecinat putem pune și ecranizarea romanului, realizată de Anahí Berneri cu faimoasa actriță argentiniană Mercedes Morán în rolul titular, producție Netflix care a ajuns și în România.
George Alupoae, licențiat în arte
