Parcursul României la Cupa Mondială de Rugby s-a încheiat triumfal, adică nu am luat de la Tonga decît 45, ba am și înscris 24, ceea ce face aproape cît victoria despre care mugeau cu toții că ne e chiar la îndemînă împotriva unei echipe care se bate cam de la egal la egal cu marile puteri. Trăgînd linia finală, am luat-o de 4 ori din 4, cu un scor general de 32 – 287, ceea ce ar fi fost logic să îi asigure d-lui Petrache o binemeritată odihnă definitivă, desigur după scuzele pe care un om simțit le-ar fi cerut nației. Ăsta, însă, ne-a dat-o p-aia cu subfinanțarea de la Guvern (alo, doamna Lipă, fiți drăguță și repeziți-vă și-n obraznicul ăsta, ca în ăla de la handbal, că și aici tot niște șmecheri toacă banul public), însă e clar că de emoție a uitat să ne spună la ce dracu` le-o fi trebuind lor în exclusivitate stadionul ăla (cică „de rugby”… care rugby, bă, că voi parcă erați la Mondialu` de turcă!?) pe care Petrache s-a făcut stăpîn și de care nu le dă voie fotbaliștilor nici să se apropie.
Ca să nu rămînem cumva cu impresia că numai șefu-i deștept și dibaci în declarații, hop și unul din iarbă, dintre ăia, eroii care cu devotament și abnegație duse la extrem, au luat sub 300 în patru meciuri: „A fost o experiență bună, am avut toți de cîștigat, o să ne ajute pe viitor ca să ajungem acolo unde ne dorim!”. Unde, mă? Să luați peste 100 în fiecare meci? Ei, dacă asta vă e speranța, chiar mai aveți nițel și vi se va îndeplini, presupun că la următoarea Cupă Mondială, că nu mai sînt decît 4 ani pînă atunci! Mi-a fost și nițică milă de cîțiva „tricolori”: de ăia tot din Tonga, deveniți români cu acte-n regulă, dar cu apucături ca la ei, chiar de jucători! Dacă mai au prieteni pe acasă, poate îi aduc aici și pe ei, situație în care parcă am mai avea o speranță.
