Careu de dame în pokerul filozofiei

Puțini autori pot sintetiza o povestire captivantă cu o filozofie sofisticată așa cum face Wolfram Eilenberger, profesor universitar, redactor fondator al „Philosophie Magazin” și gazda programului de televiziune „Sternstunde Philosophie”.

Cartea lui, „The Visionaries: Arendt, Beauvoir, Rand, Weil, and the power of philosophy in dark times”, spune povestea a patru filosofi singulari, femei curajoase care au fost și refugiate, și luptătoare de rezistență, fiecare propunând o viziune a unei societăți cu adevărat libere și deschise, într-o perioadă de autoritarism și război. Perioada anilor 1933 și 1943 a fost una dintre cele mai întunecate și mai haotice din istoria omenirii. În acele vremuri au trăit patru femei ale căror idei paralele vor ajunge să domine secolul al XX-lea într-un dialog necesar și izbitor contradictoriu.

Simone de Beauvoir, aflată într-un parteneriat emoțional și intelectual profund cu Jean-Paul Sartre, punea bazele viitorului feminismului.

Născută Alisa Rosenbaum, la Sankt Petersburg, Ayn Rand a emigrat în Statele Unite în 1926 și a devenit una dintre cele mai influente voci politice ale secolului al XX-lea. Romanele ei vor ajunge în inimile și mințile a milioane de americani în deceniile următoare, fiind adevărate texte libertine care continuă să rezoneze și astăzi în rîndul elitei tehnologice din Silicon Valley.

Hannah Arendt lansa unele dintre cele mai importante idei liberale de astăzi, culminînd cu publicarea cărții „Originile totalitarismului” și ajungînd la un statut de celebritate intelectuală fără egal.

Poate că cea mai mare gînditoare dintre toate a fost o colegă de clasă a lui Beauvoir, Simone Weil, care s-a îndepărtat de faimă pentru a se dedica în întregime cauzelor umanitare și mișcării de rezistență din timpul celui de-al doilea război mondial. La final, în 1943, la numai 34 de ani, avea să moară de tuberculoză într-un sanatoriu din Anglia.

Combinația ideologică a lui Hannah Arendt, Simone de Beauvoir, Any Rand și Simone Weil e asemenea amestecului uleiului cu apa, dar răspunsurile lor la lumea din jur îl ajută pe autor să lumineze un deceniu fatidic (1933 – 1943), ani terifianți pentru Europa și o perioadă plină de evenimente pentru aceste gînditoare monumentale.

Beauvoir preda la liceul din Rouen, respingînd viața respectabilă de familie pe care părinții ei și-o doreau pentru ea. Principalele ei probleme la acea vreme erau plictiseala dată de munca ei și o repulsie generală față de ordinea burgheză. În ciuda notoriilor ei jocuri sexuale prin care făcea schimb de studenți cu Sartre, Beauvoir era o figură serioasă. Împărțită între anonimatul dialecticii hegeliene și autenticitatea individualistă a lui Heidegger, ea a fost cea care a reconciliat existențialismul și umanismul, nu Sartre, afirmă autorul cărții.

Arendt, dimpotrivă, nu se confrunta cu plictiseala, ci cu teroarea. În mai 1933, lua micul dejun cu mama ei la o cafenea din Berlin cînd au fost aruncate într-o mașină și interogate de Gestapo. După eliberarea din arestul preventiv au fugit din Germania nazistă și s-au îndreptat spre Paris. În timp ce Arendt detesta visul prometeic al lui Nietzsche, cea mai faimoasă idee a ei, „banalitatea răului”, este un ecou al insistenței sale asupra slăbiciunii maselor.

Weil, cunoscută și sub numele de „Simone cea roșie”, a fost îngrozită de stalinism. A ajuns la certuri cu tovarășii ei comuniști, care au fost scandalizați de insistențele ei conform cărora „ar trebui să acordăm cea mai mare valoare individului, nu colectivului”.

Rand, de origine rusă, care locuia la Hollywood și New York în primii ani ai New Deal-ului, lucra la un roman despre „individul aflat împotriva maselor” sau ceea ce numea ea „cea mai mare problemă a secolului nostru”. Eilenberger își propune să ilustreze modul în care subiecții cărții s-au ocupat de întrebări filozofice esențiale. Cu mii de cadavre pe cîmpurile de luptă în fiecare săptămînă și cu nenumărați civili uciși în lagărele morții și în orașele în care ploua cu bombe incendiare, cum ar trebui să reacționeze o persoană gînditoare? De ce, se întreabă autorul, un intelectual ar trebui „mai degrabă să facă ceva… decît să nu facă nimic?” Ca răspuns, el parafrazează gîndurile lui Any Rand cu semne de exclamare: „Numai mediocritate! Orice… în afară de modestie!”.

La cealaltă extremă față de Rand se află Weil prin martiriul ei. Micuță și bolnăvicioasă, ea a dorit să lucreze în fabrici pentru a avea „contact direct cu viața”, găsind locurile de muncă atît de epuizante și zdrobitoare încît și-a încheiat perioada de un an pe linia de asamblare a unei uzine mult mai slăbită decît era la angajare. Dar a continuat să insiste asupra tipului de efort și risc pentru care era evident nepotrivită. Apoi, s-a dus pe front în Războiul Civil Spaniol, unde a rezistat șase săptămîni. Avînd o miopie extremă, camarazii ei n-au vrut să-i dea o pușcă, temîndu-se că se va pune în pericol nu numai pe ea însăși, ci și pe alții. Părinții ei au adus-o înapoi la Paris, cu arsuri grave la piciorul stîng, după ce pășise într-o oală cu ulei clocotit.

„The Visionaries…” se încheie cu moartea lui Weil într-un sanatoriu britanic, în 1943; cauza oficială a fost insuficiență cardiacă. Dar ea încetase să mănînce, cerîndu-le asistentelor să-i trimită porția de lapte oamenilor înfometați din Franța. Raportul medicului legist include o mențiune: „decedatul s-a sinucis, refuzînd să mănînce în timp ce echilibrul minții îi era tulburat”.

Eilenberger este un ghid energic al ideilor acestor filozofi, deși este clar că el ține mai aproape de suflet scrierile lui Weil. Gîndirea ei a devenit din ce în ce mai mistică și mai religioasă: „omul este un animal social”, scria ea, „iar elementul social reprezintă răul”. Drept urmare, concluziona fatidic: „această lume este nelocuibilă”.

Aceasta este istoria intelectuală în cea mai bună formă: lucidă, riguroasă și lizibilă. Îmbinînd munca a patru gînditori extraordinari și viețile a patru femei deosebite, Wolfram Eilenberger ne poartă într-o călătorie în galaxia întunecată a secolului XX, arătînd cum acel întuneric a putut modela unele dintre cele mai strălucitoare minți ale momentului și le-a inspirat viziunile despre o societate mai bună.

„The Visionaries…” este o biografie captivantă de grup, dar, cel mai important, este o rememorare necesară a puterii filozofiei în fața autoritarismului aflat în creștere. Nu trebuie ratată.

Geo Alupoae, critic de teatru