Prado. La intrare un afiș Dürer, “Adam & Eva”, două panouri plasate în holul de la intrare ne arată cum au fost restaurate. O scanare pe alb/negru, un fel de peliculă zgîriată cu peniţa, un negativ Roentgen. Să cercetezi o capodoperă îţi dă idei. Se vede artizanatul, bricolajul, meseria. Nu se mai lucrează pe deasupra, cu emoţia şi imaginaţia. Vezi cum sînt trase liniile, observi ştersăturile, schiţele, ezitările pictorului. Foarte interesant. Apuc să fotografiez. Nu e voie!, zice un paznic.
Trec prin fața simezelor cu sentimente amestecate. Prea au de toate. E o opulență care nu lasă lucrurile să respire. Pe rînd – Rafael (“Sfînta familie”), Tizian, Fra Angelico (“Bunavestire”), Memmling, Brueghel, (“Triumful morţii”). Bosch o sală întreagă. Velasquez 80 de lucrări, Goya 100, apoi Zurbaran şi Ribera. E prea mult, ies din muzeu anesteziat.
La Prado, expoziţie Rubens. Nu mă înnebunesc după el. Mult aur şi stofe scumpe, interioare luxoase. Plus grăsanele lui lascive. Cu asta lua ochii și era cel mai vîndut pictor. Cînd picta pentru plăcerea şi sufletul lui (mici lucrări, atunci cînd avea timp și nu picta comenzi) era excepțional. Numai că i se întîmpla rar. Picta mai ales pentru clienţii bogați şi ultra bogaţi, pentru piaţa de top a vremii. Era spion şi diplomat, avea multe orgolii de satisfăcut pentru curteanul care era. Şi Velasquez a fost curtean, dar acolo e mai mult geniu și mai puţin artizanat decît aici. Velasquez vrea mai puţin să flateze în comparație cu Rubens. Am văzut casa lui Rubens anul trecut la Anvers. Gust burghez, flamboyant, un decor făcut să-ți ia ochii. Era şi prudent, aş zice meschin, socotit. Atent la efecte ca să vîndă bine. E o casă făcută nu pentru el, ci pentru musafiri.
Expoziția Renoir dintr-o colecție americană. Aici mă simt mai acasă. Am văzut Renoir în mai multe muzee. Mi-e familiar. Și el a ajuns spre finalul vieții să aibă o industrie, devenise un manierist. Se imita pe sine, cel din tinerețe. Aici te duce succesul. Totuși mi se pare mai sincer ca pictor, și cred uneori că e mai bun decît Rubens. Nudurile lui sînt perfecte și aproape la fel de rubiconde. Pașii mei încetinesc, mai trec o dată prin fața pînzelor ca să fixez imaginile. Uit ușor și repede. Stau prost cu memoria. Lista cu tot ce se găsește la Prado este copleșitore. Spania a fost un imperiu și a adunat tot ce a găsit pe unde și-a întins tentaculele. Colecțiile de la Prado sînt imense. Habsburgii și Bourbonii au strîns lacomi. Mai amintesc en passant Tițian, El Greco, Murillo, Boticelli, Caravaggio, Veronese. Ți se taie respirația. La ieșire găsesc un bătrîn meșteșugar care îţi imprimă numele pe un afiş. Pare să se amuze pe seama vizitatorilor ieşiţi de la Prado. Le plasează arta lui minoră pe care o exercită în curtea muzeului, acolo, sub ochii curioşilor. Aplică ştampile cu litere trecute prin tuş peste hîrtia afişului, arătînd o corrida sau un dans flamenco… Hand-made! Îmi place umilința meșteșugului lui.
Mă înfiinţez să văd un spectacol tradiţional de flamenco, cum scrie pe afiș. Sala plină ochi de străini. Localnicii absentează, par plictisiţi de marfa asta, bun de export, cu care sînt ademeniţi turiştii naivi în căutare de culoare locală, ca şi mine. Se sting luminile, bate gongul, începe! Vedem costume, desfăşurare, vreo opt perechi. Dansuri focoase, bătăi din tocuri. Se conturează coregrafic o luptă de cocoşi între masculi care rîvnesc aceeași dansatoare brunetă cu ceva roşu în coc, care îi dă un aspect de găină moţată. Roteşte un evantai ca să fie mai apetisantă. Intervine între cei doi masculi cu pretenţii, îşi ridică fustele, face piruete… Un dans nupţial vizavi de candidaţii la nurii ei. La final apare o grăsană veterană și îi trage un flamenco de se scutură cărnurile pe ea. La final sîntem poftiţi afară…
Nesatisfăcut, încerc a doua şansă să văd flamenco. Sînt anunțat că e un spectacol extraordinar, cu un mare star local, zis Pitingo. Mă aşez într-un teatru supraaglomerat. Îmi zic că am ce vedea, la atîta aglomeraţie. Apare obiectul admirației mulţimii, care dansează flamenco acompaniat de chitara unui lățos, apoi încă unul, apoi ceva asemănător. Tipul emoționat ţine un discurs despre un poet. Lumea aplaudă. În fundal o orchestră numeroasă, înseamnă că reţeta financiară ţine, au parale să plătească instrumentiștii. Eh, şi sala se dezlănţuie cînd Pitingo al lor îi trage nişte şlăgare americănești, moment cînd lumea se ridică în picioare şi cîntă odată cu el. “Killing me softly” şi alte cîteva ever-green-uri. Şi flamenco? Care flamenco?! Pînă la sfirsit se cîntă toate parascoveniile, “Feellings,” “I just call to say I love you”… Nişte englezi păcăliţi ca şi subsemnatul, lîngă mine, sînt nedumeriţi de tot ce se petrece pe scenă. Sîntem nişte fraieri. Venisem să vedem flamenco și ni se se oferă fast-food, hituri vechi americăneşti cîntate în spaniolă. M-am simțit ca într-un McDonald’s.
Cineva îmi spune că flamenco adevărat poţi să mai vezi în cîteva taverne frecventate de cunoscători. Îmi pasează un bileţel. Dau o raită la adresă, dar localul este închis. Mă mulţumesc să fotografiez afişul de la intrare. Spaniolii au şi ei pasiunea de a mîzgăli grafitti pe ziduri. Şi au o imaginaţie bogată. Iată cîteva: “El amor non es ostia”, ”Policia asesina” “La liberta es fragil”, “La muerte quita”, Abajo el trabajo!”… Nu e nevoie de traducere.
Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar.
