Dinicu Golescu ajunge aici de la Oradea “pe drum sunt unsprezece orășele și sate în Câmpia Ungariii, pe unde este și acea groaznică pustă, adecă tot locul nisipos, unde carul se mișcă, abia măcar douazeci de cai…”. “…Până a trece aceste sate, nu vede călătoriul alt decât ceri și pământ…. Un asemenea loc ar fi în țara noastră, nu numai că nu l-ar semăna, ci ar fugi de el, ca de cel mai mare vrăjmaș…”.
Pesta și Buda sînt la vremea boierului valah două orașe diferite, despărțite de Dunăre. Dinicu Golescu le tratează separat, firește. Ce găsește la Pesta “oraș al Ungariii frumos și vrednic la vedere”. E impresionat de mulțimea clădirilor dedicate învățămîntului. De asemenea de muzee, care expun “bucăți despărțite din trupul omului în multe feluriri tăiate, și aceastea toate făcute din ceară, întocmai și fără de nicio deosebire de cele adevărate, cum și copiii adevărați, în vase mari de sticlă, puși în spirturi care s-au născut pociți, și alte cîte doi lipiți… (siamezi – n.a.) (Dinicu Golescu p. 35 ). Remarcă buna organizare și finanțarea generoasă a școlilor. “…Pesta are un așa mare venit pentru învațătură încât nici in vis nu l-au văzut ai noștri…”. Și nu e de ajuns. ”De multe ori stăpânitorii (din Valahia – n.a.) au stricat și acele mici școale dinadins ca să nu se deștepte norodul, și dintr-acele puține venituri iarăși au luat și le-au întrebuințat în alte lucruri…”. (p. 36) Dinicu Golescu observă mulțumit bibliotecile mari, cu numeroase cărți în mai multe limbi. Remarcă din nou muzeele, de data asta arheologice și numismatice. Îi înțeleg amărăciunea, la București nu există nici un muzeu.
Fire practica, numără piețele, sînt șase. Vede și alcătuirea militară, cazărmile și cîmpurile de instrucție, socotește mărimea garnizoanei – încăperi, număr de soldați și tunuri. “Orașul are un teatru mare, adecă casă de comedie, foarte mare și frumos, întru care poate încăpea peste trei mii de oameni…”. Bucureștiul se va îngriji să aibă un teatru abia în 1854, sub domnitorul Barbu Știrbey. E încîntat de băile publice. “Care este… o zidire mare… și în fiecare odaie câte o albie și câte două, unele de lemn, altele de aramă; se plătește pentru o îmbăitură de la treizeci de creițari până la o sută douăzeci, și aceste locuri, cele mai scumpe, sunt împodobite întocmai ca casele celor mai mari și bogați domni, cu canapele și scaune îmbrăcate în stofă, oglinzi mari din tavan până în pardoseală și așternute cu covoare scumpe…”. ”Toată curtea este foarte mare și frumos întocmită având în mijloc un havuz. (…) Trei lucruri adună oamenii – … 1/ curățenia băilor și a hainelor; 2/ frumusețea podoabei odăilor; 3/ frumusețea grădinii…”. (p. 38). Atît despre Pesta.
Buda. “Acest oraș este scaunul Ungariii, unde locuiește și preaînaltul palatin”. Și aici observă mulțimea băilor publice, precum și o “casă de observațiune astronomică”. Între cele doua orașe, Dunărea, “pe care le împreună un pod făcut din luntre… cu o foarte frumoasă vedere…”. ”Aicia este cea mai frumoasa plimbare…”. “Locuitorii acestor două orașe sunt foarte blânzi. Și stăpânirea liniștită; nu se aud gâlcevuri, nu se văd bătăi, nu necinstește străinii care nu-i supără, nu se văd în tot minutul rădicări pe la închisori… Acești orășeni parcă au dascăli pe liniștita viețuire a vienezilor, căci acolo cea mai dintâi grijă și datorie a fieștecăruia acesta este de a nu aduce altuia câtuși de puțină supărare…”. Ca impresie finală a boierului valah Golescu – el nu încetează să facă comparații, să se minuneze și constată cu tristețe marea înapoiere în care ne aflăm.
În ianuarie 1990 am ajuns la o cafenea. Nu mai știu cum îi zicea atunci, ceva care amintea de comunism, cred. Azi îi zice tot ca la sfîrșitul secolului al XIX-lea – “New York”. Aici ne-am dat întîlnire o mînă de oameni cu capul plin de iluzii. Cafeneaua cea mai elegantă și pretențioasă din Europa. Un vestigiu al Imperiului Austro-Ungar, deschisă prin 1890. Atmosfera fin-de-siècle, mobilier art-nouveau. Un aspect. Celălalt aspect – elementele de decor sovietic. Adică faliment, delabrare, părăsire, cofetărie sindicalistă. Dar aspectul esențial este că lumea care frecventa localul de lux pînă la război a dispărut înghițită de angrenajul istoriei. Unde? Prin pușcării cei mai mulți, alții în emigrație. Prin cimitire.
Cafeneaua NY este imensă, tavane înalte, coloane. E o hală de fapt. Bucureșteanul are ca reper Capșa, Nestor Athénée Palace, dar nici unul dintre acestea nu se ridică la rangul cafenelei NY din Budapesta. Nici ca mărime, nici ca stil. Toate ar încăpea împreună în NY Cafe din Budapesta. Cele de la București par biete localuri de periferie pe lângă “New York Cafe.” Cafenea este imensă și din cauza asta cei de pe la mese par pierduți în spațiu. La Capșa, cu același număr de clienți ar părea o mare înghesuială și forfotă.
La Budapesta nu întîlnesc animația marilor evenimente. Revoluția pare un fapt divers, rutină pură. Lumea de după căderea zidului de la Berlin se cam ține de o parte. Prudenți, nu se grăbesc să frecventeze localul acesta legendar, identificat cu burghezia de altă dată. Și mai nou cu regimul Kadar & Co. Nu riscă să se afișeze în locuri prea simbolice, – ar putea să pară o opțiune politică și s-ar putea interpreta. Or, sîntem în plină revoluție, vremuri tulburi. Amintirea acelui noiembrie 1956 e încă prezentă. Comuniștii kaputt. Dar e oare așa? În octombrie1956 revoluționarii au crezut că au învins și rușii au plecat definitiv. Ca în 4 noiembrie să fie invadați de blindatele Krasnia Armia peste ei. Au făcut prăpăd. Ar putea repeta figura, gîndesc unii așteptînd sceptici și înfricoșați sa se termine ceea ce părea o farsă la scara istoriei. La Moscova situația era însă tulbure, nu știa nimeni cum se termină povestea, chiar daca unii se grăbeau să anticipeze.
Mi-am cumpărat un tricou la o tarabă. Reprezenta un cap de mareșal rus, cu chipiu, văzut de la ceafă. Inscripția nota «Tavarsci konec!». L-am purtat cu ostentație, provocator. Era ce doream să se întîmple, dar nu și ce era în realitate, wishful thinking. Ce revoluție e asta la Budapesta, m-am întrebat – fără baricade, fără morți și răniți, într-un decor high class, chiar luxos? Era o farsă? Sînt prezenți la New York Cafe goșiști, intelectuali, boemi, disidenți, artiști, profi, articleri… Crema liberală a Budapestei. Eram involuntar un mesager involuntar al revoluției însîngerate de la București. Cei de față erau curioși să vadă în carne și oase asemenea specimen. Într-un fel mi s-a părut că doar fac pe revoluționarii. Era și un nonsens la mijloc – schimbarea de regim de la Budapesta părea mai curînd un eveniment monden. Un răsfăț chiar, de vreme ce localul în care ne aflam era foarte burghez. Ne aflam în fieful reacțiunii… Decorat somptuos, cu tavane pictate, cu canapele roșii, cu chelneri fuduli ca niște majordomi de casă mare. Aste e revoluție, m-am întrebat.
Sîntem strînși o mînă de inși, români și maghiari. Ungurii sînt mesmerizați de elan revoluționar. Vorbesc fără încetare, a cappella – pe mai multe voci. Glasurile se suprapun, fac terțe, octave, aud contratimpi. Nu se ascultă unul pe altul, au prea multe să își spună. Îmi place chestia asta. Chiar seamănă a revoluție. Ca Adunarea Constituantă în timpul revoluției franceze. Fraternizează, sînt vechi complici ai samizdatului. Am o revelație și mă întreb – cînd se vor certa? Cînd vor începe să se dușmănească? Cînd își vor face loc invidia și ura? Cînd vor lăsa de o parte fraternitatea asta care mi se pare ireală? E inevitabil, nu cred în entuziasme. Revoluțiile își sacrifică inevitabil copiii, o fac fără milă, aruncîndu-i întîi pe unii împotriva celorlalți. Îi neantizează unul cîte unul. E ceva diavolesc în asta. Diavolul înainte să te dea pierzaniei îți ia mințile. Dacă ar rămîne uniți ar fi de neînvins. Acum sînt încîntați de revoluția lor pașnică. Se pregătesc poveștile bune de intrat în folclor. Deja miturile își fac loc și vor popula istoriile care încep deja să se scrie… Cînd i-am întîlnit – sfîrșit de ianuarie 1990 – se pregăteau de alegeri, primele în aproape 50 de ani. Erau siguri că le vor cîștiga. S-au înșelat. Nu s-a întîmplat totuși dezastrul de la București, unde FSN și Iliescu au cîștigat tot. Rien ne va plus, messieurs.
Ne-am pierdut restul timpului, pînă a trecut de miezul nopții. Cînd ne-am ridicat de la mese am luat-o pe străzi într-o plimbare prelungită. Budapesta by night. Mai întîi, însă, am trăit o scenă burlescă. Minutele cînd ne-am scotocit prin buzunare să plătim consumația. Descopeream brusc că viața reală își reia cursul. Cred că ne imaginasem în timpul discuției că totul va fi diferit, și distracția va fi pe gratis. Uite că ține tot de bani, de mărunțișul pe care-l are fiecare prin buzunare. S-a găsit cineva cu bani la el dispus să plătească. E un ritual totdeauna complicat. S-a încheiat cînd am ieșit de la NY Cafe. Nu aveam chef să ne despărțim, mai erau atîtea lucruri de spus… Am continuat să ne plimbăm făcînd planuri, vorbind prea tare în liniștea imensă a Dunării. Mult după căderea întunericului. Eram încrezători în soarta revoluției noastre care cuprinsese Europa de Est. Dar și în destinul fiecăruia dintre noi. Părea mai luminos ca oricînd.
Stelian Tănase
Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar.
